Ioan Holender: Rectificare scurtă: fiul unei familii înstărite pur şi simplu. Erau familii mult mai înstărite decât a noastră. Să spunem aşa: o familie burgheză de bună condiţie: o fabrică de oţet şi marmeladă.

— Când a început să se fisureze paradisul în care trăiaţi?

— Pe la şapte, opt ani. O vârstă la care înregistrezi multe lucruri, fără să ai însă explicaţii despre motivul lucrurilor pe care le înregistrezi. De pildă, o frază ca asta: „Să fii atent, când vezi băieţi cu chipie roşii, nu te apropia, nu intra în vorbă”. Erau elevii de la liceul german, Banatia, din clădirea actualei facultăţi de medicină şi am înţeles că trebuia, vorba ungurilor, behuztam a fejemet. Adică să mă feresc. Dar nimeni nu mi-a spus de ce. Când m-a bătut unul măr, cu o bâtă,  la opt ani, în faţa casei noastre, fără să-i fi făcut ceva, nu am înţeles nimic. Mă bătea ca un dement. Iar eu m-am dus sus la maică-mea, plângând în hohote şi mama a plâns şi ea. Nimeni nu s-a dus după el să-l pedepsească. Atunci sigur că în sufletul acelui copil bătut apar nişte disonanţe, care se rezolvă abia după foarte mulţi ani. E ca în muzică: acordurile pentru care, cândva, vine tonica.  Au fost atunci scene, gesturi, fapte, care te puteau răni ca evreu. Dar trebuie spus şi recunoscut mereu că soarta noastră, a evreilor din Banat, a fost incomparabil mai bună decât a celor din sudul ţării şi de necomparat total cu ceea ce au trăit evreii din Ardeal.

— În momentul eliberării din 1944 aveaţi nouă ani.

—  Da, eram tot un copil, dar câtă bucurie am simţit când am auzit la radio că suntem liberi. Vorbea regele. De unde feeria aceea totală pe care o trăiam? Tot nu înţelegeam fondul răului pe care îl trăisem şi nici motivele de bucurie. De ce scăpasem ca să ne bucurăm atâta? Am aflat apoi cum a murit o mătuşă din Ungaria, am aflat multe. Dar tot nu înţelegeam. Fusesem un băieţel blond, cu ochi albaştri, pe care soldaţii germani din Timişoara îl plăcuseră. Şi mie îmi plăcea să îi văd în uniforme, cu pistoale, puşti. De unde oare atracţia asta pentru cei puternici? Îmi pare a fi o tragedie a umanităţii însăşi fascinaţia forţei şi, în paralel, voluptatea indivizilor de a fi conduşi. Ştiu ce pericol e să spui lucrurile astea în România acum, când problema cea mai dureroasă e că lumea  a devenit ca o turmă de oi. Majoritatea oamenilor vor să fie conduşi de stat, de un partid, de Iliescu, de cineva.

— La 11 ani eraţi din nou un copil fericit, pentru că se schimbase ceva în jurul dv. Când au reînceput neliniştile, descumpănirile, teama?

—  Evident, atunci am crezut —aşa cum la 12-13 ani te agăţi de ceva în care să crezi — în această nouă orânduire. Am înţeles că ne-a scăpat de la moarte, de la tot ce e mai rău pe lume. Răul erau, la ora respectivă, naziştii, fasciştii, legionarii, imperialiştii, Coca Cola, Tito, trădătorul care a venit cu toporul şi toate celelalte. Ca adolescent, am fost foarte permeabil la noua ideologie.

— De ce oare? Familia dv. nu avea nici un motiv de jubilaţie după 1944.

— Eram într-o căutare  — veşnica mea căutare, neîncheiată nici până azi — a unei filosofii utopice. Am crezut tot ce mi s-a spus atunci, până când a început teroarea comunistă şi au început să dispară din nou membri ai familiei mele: bunicul la Canal, fratele tatălui la Canal, naţionalizarea fabricii, scoaterea din locuinţă, pentru că un secretar de partid voia exact locuinţa noastră. Chiar numele străzii mele, aşa cum s-a tot schimbat prin ani, reflectă ceva din felul în care a trecut istoria peste noi. La început s-a chemat Petre Carp, apoi Ştefan Gheorghiu, apoi a ajuns Trandafirilor.

— Şi Trandafirilor a rămas.

— Sper din suflet să rămână aşa. Dar să revin la anii aceia de după război, când am lucrat în producţie, cum se spunea. Am tot scris şi povestit despre tinereţea mea timişoreană. Să ştiţi însă că, privind retrospectiv lucurile, nu regret absolut nimic din ce mi s-a întâmplat, din ce am trăit. Totul, absolut totul m-a ajutat mai apoi. Nu e adevărat că am pierdut ani buni la facultatea de mecanică, după ce terminasem şcoala medie de eneregie electrică. Asta a fost în 1953. Am intrat în câmpul muncii, ca să pot urma o facultate, m-am înscris la „material rulant”şi  am pierdut anul, îndrăgostit mortal de o handbalistă foarte curtată în epocă.

—Toate astea s-au întâmplat până la 19 ani, când eraţi deja student la Politehnică.

— Da, eram deja student şi învăţam pe rupte, conştient fiind că, dacă ratam, mă aştepta armata. Iar armata, care dura atunci trei ani, echivala cu sfârşitul. Pentru mine, cel puţin. Am prins profesori uriaşi: Alaci, Mioc, Gheorghiu, Bakonyi, Nădăşan. Se învăţa pe atunci foarte serios. Stau şi mă întreb deseori dacă faptul că am realizat ceva în viaţă nu se datorează şi acelui stil pe care mi l-a imprimat Politehnica. Acolo am învăţat să învăţ. La şcoala unde e acum, la Viena, băiatul meu, Liviu, de 10 ani, se poate urma un curs suplimentar unde eşti învăţat să înveţi. Acolo l-am trimis pe fiul meu ca să înveţe cum să înveţe. Pe mine m-au ajutat algebra, analiza matematică să-mi antrenez creierul, să disting ce e important şi ce mai puţin important, să aflu cum să ajung dintr-un punct într-altul pe drumul cel mai scurt cu putinţă. Am convingerea că, de la felul în care am ajuns să conduc o instituţie, Opera din Viena, până la modul în care se desfăşoară o discuţie, inclusiv asta pe care o avem noi acum, se simte această influenţă. Deci cred că datorez enorm sistemului de gândire bazat pe rigoarea ştiinţifică.

— Şi totuşi, din aceeaşi perioadă a adolescenţei şi a primei dv. tinereţi, datează  fascinaţia teatrului şi a operei. Aţi scris şi povestit deja multe lucruri despre anii 50 ai scenei timişorene. Aţi descris întâlnirile — memorabile pentru dv. — cu spectacole, actori, cântăreţi ca pe nişte coups de foudre, ca pe o sursă de incredibilă vrajă. Ce resort anume din interiorul dv. a vibrat atunci?

—  Nu ştiu. Vraja scenei, a chiar ideii de spectacol...N-aş putea să spun exact. În carte vorbesc mai mult despre spectacolele de operă, dar nu pot să uit nişte puneri în scenă pe texte bine făcute, deşi cam pe linie, ale lui Baranga sau Mirodan. Nu pot să uit nişte actori mari, Maximilian, de pildă, sau un fel de semi-nebun, Leonard Divarius, celebru în epocă. Stăteam la cofetăria Violeta, pe Corso, ca să mă uit cum trece Leonard Divarius! Stăteam nemişcat până când ştiam că trebuie să apară, vorbind singur pe stradă, în genialitatea lui — pentru mine, o genialitate pură. Îl pândeam până se aşeza şi îşi bea cafeaua. Urmau scandalurile de acasă cu tata, pentru întârzieri, pentru pierderea de vreme, credea el. Dar eu eram fascinat.

— Din ce cauză profundă? Vă puteţi da acum seama?

— Din admiraţia fermecată pentru aceşti oameni deosebiţi, celebri. Actorii, artiştii, în primul rând. Dar şi sportivii, pentru că în vremea aceea îmi împărţeam timpul între studii, spectacole, citit şi fotbal.

—  Şi pe acest fond, aparent senin, a venit episodul din 1956.

—  Un episod al mişcării studenţeşti de protest anti-comunist, în toamna lui 56, la Timişoara. A fost pur şi simplu o întâmplare că m-am trezit implicat în toată manifestaţia. Eu nu făcusem parte din comitetul care a pregătit acţiunea. Eram doar în anul trei. M-am trezit în sală şi în 30 de secunde mi-am dat seama că trăiam ceva unic, că era o atmosferă total diferită de ceea ce ştiam că se poate întâmpla într-o şedinţă pe atunci. Se vorbea despre mizerie, despre mâncarea proastă, despre uraniul pe care ni-l iau ruşii. Parcă era o revoluţie! Spuneaţi că era un fond aparent senin. Sigur că era aparent. Sigur că simţeam toată impuritatea de fond a sistemului, dar nu aveam curajul să vorbesc şi nici măcar să gândesc despre asta. Atunci, însă, ca luat de val, m-am dus la cantină, alături de colegii mei, dar şi de studenţi de la alte facultăţi. Rectorul, secretarul de partid, ştabii Politehnicii au fost obligaţi să vină cu noi. Acolo am ţinut o cuvântare  fatală. Aşa s-a dovedit până la urmă. Când am pronunţat fraza cu „atmosfera pre-revoluţionară”, deşi pusesem un „dacă” înainte, sala s-a dezlănţuit şi a început să scandeze „re-vo-lu-ţi-e”, „trăiască Holi”. Parcă era Revoluţia franceză! Nici măcar nu am spus lucruri mult sărite de pe linie, dar le-am spus într-un loc unde nu trebuia să-mi deschid gura. A venit armata, au urmat arestări, am fost la Becicherecu Mic, am stat şi eu la zid, cu faţa la perete, acuzat de complicitate cu paraşutiştii americani atât de intens, încât la un moment dat chiar mi-a venit să cred că era ceva adevărat în toată povestea. Şi s-a terminat şi mi s-a pus o cruce pe frunte: exmatriculat din toate facultăţile din ţară la patru-cinci luni după evenimente.

— Aşa aţi ajuns antrenor de tenis.

—  Da, şi mărturisesc că m-am simţit foarte bine. Tăiasem fracul tatei şi-mi făcusem pantaloni scurţi din el. Stropeam terenul de zgură cu mare spor. Îmi plăcea cum sună: nepotul lui Dornhelm, exmatriculat din facultate din cauza unui discurs măreţ, dând ore de tenis. M-am simţit mult mai mult decât sunt. Am avut o scuză universală că fac asta şi am făcut-o cu plăcere. Îmi spuneam: acum aş putea să fiu cine ştie ce, dar soarta nu m-a lăsat. Ca să fiu sincer, nu mă simţeam deloc prost. Dimpotrivă. Când le auzeam pe mătuşile mele spunând că nepotul lui Dornhelm stropind terenul de tenis e semnul sfârşitului nici nu ştiam ce să mai spun.

— Şi aţi continuat aşa, până la 24 de ani, prins şi dv., şi familia dv., în pumnii istoriei. Cum vedeţi acum, la 67 de ani, sensul, sensurile a tot ceea ce vi s-a întâmplat?

—  Doamnă Babeţi, în final, tot ceea ce mi s-a întâmplat a fost fericit. Poate e şi perspectiva vârstei. Acum toate ţi se par mai bune decât au fost în realitate. Tot trecutul se luminează altfel. Îmi vine în minte vorba extraordinară a lui Iorga: „Dacă uiţi, nu eşti”. Am ajuns să înţeleg multe din cele întâmplate. Nu am nici un fel de ranchiună, nici un fel de ură.

—  Ce înţelegeţi, de fapt?

—  Înţeleg că dincolo de o  teorie care, evident, nu se voia abjectă, s-au produs o mulţime de nedreptăţi. Când l-au dus pe bunicul la Canal, am înţeles lupta de clasă aşa: noi facem parte dintr-o clasă suspectată, pentru că ni s-a spus că am exploatat. Era adevărat? Trebuia să se facă o revoluţie, şi când tai lemne, nu mai contează ce cade pe de lături. Să nu credeţi că încerc să justific un sistem. Nu ştiam atunci nici de Sighet, nici de Gherla, nici de toate ororile care s-au întâmplat.

— Dar acum, când ştiţi...

— Acum, când ştiu, nu doresc să o compar cu teroarea de până în 1944. Nu vreau să fac nici un fel de paralelă între anii nazismului şi cei ai comunismului. Mi se pare suspectă orice persoană care face o paralelă în acest sens. Eu m-am format în acei ani şi, dacă îmi permiteţi, a ieşit ceva destul de bun din Holender ăsta. Poate că nu ar fi ieşit aşa dacă nu i s-ar fi întâmplat toate acele lucruri.

— V-aţi făcut vreodată un scenariu contrafactual, cum spun istoricii. Ce-ar fi fost dacă...

— Da. Dacă nu ar fi fost şedinţa respectivă, aş fi terminat facultatea, aş fi fost inginer. Nu cred că aş fi plecat din ţară dacă mi s-ar fi părut că am un viitor aici. Eu am plecat de nevoie, nu de voie. Şi când am făcut-o, am fost foarte nefericit. Am plâns în hohote când am ajuns la graniţă, în „ţara nimănui”, între Curtici şi Ungaria. Tata plângea de fericire că a scăpat, iar eu am plâns de nefericire. Şi nefericirea asta a durat mult la Viena. Am scris despre ea. Dar să continuu scenariul. Poate prin unele relaţii aş fi prins o repartiţie mai aproape de Timişoara şi aş fi ajuns ceea ce doream: un inginer de maşini cu aburi. Că aburii au încetat la scurtă vreme să nu mai fie importanţi în lume, asta ţine de istoria tehnicii. Dar eu aş fi ajuns un inginer, cu un salar stabil şi nu ar fi fost nici un dezastru, pentru că de fapt asta visam să fiu. Soarta binevoitoare m-a împins însă pe alt făgaş. Dar să ştiţi că nu am uitat nimic.

— Asta se vede în tot ceea faceţi şi mai ales în ceea ce aţi scris în cartea care va apărea şi în România nu peste multă vreme.

—  Aş vrea să spun ceva despre aceasta carte. În lumea germană au apărut multe cronici. În Zuricher Zeitung, de pildă. Sau în Frankfurt Allgemeine Zeitung. Tonul era foarte laudativ cu privire la prima treime din carte, cea care descria perioada mea românească. Spuneau că au învăţat foarte multe despre România, că au ajuns să înţeleagă mai bine unele lucruri citind cele povestite de mine. Cum s-a întâmplat? Făcusem zece ani de directorat la Opera din Viena şi editurile voiau o carte despre mine, evident ca să o vândă. Pe de altă parte, şi eu voiam să trec în scris măcar ceva din toată experienţa mea. Cum suna şi titlul, De la Timişoara la Viena. Era viaţa unui director de operă. Evident că trebuia să povestesc şi despre ce am făcut în Occident, din clipa când am ajuns acolo. Poate ar fi fost mai bine să închei cartea cu anul 1992, cînd cancelarul m-a numit director general al celor două opere din Viena. Odată şi odată tot am să îmi închei directoratul. Nu pot fi „senator pe viaţă”. Am de gând ca în 2007, când voi împlini 72 de ani, să pun punct. Nu vreau să ajung să mă fac de râs. Deşi, când vin la Timişoara şi văd oameni ca Anavi Adam, care la 92 de ani sunt extrem de vitali, mă întreb oare ce o să mă fac dacă o să ajung şi eu la vîrsta lui.

 — Pentru că sunteţi directorul unei instituţii care poate echivala din toate punctele de vedere cu un minister de război în Austria, pentru că aţi parcurs, până să ajungeţi acolo, în vârf, toate treptele unei cariere, ce le-aţi  putea spune celor care se află în fruntea unor instituţii culturale? Ce i-aţi putea învăţa din experienţa dumneavoastră?

— În primul rând le-aş spune să îşi asume total acel post, acea funcţie, doar dacă iubesc cu tot sufletul şi cu tot creierul ceea ce fac. Le-aş recomanda, aşadar, dragoste pentru artişti, şi pentru cei buni şi pentru cei proşti, dragoste pentru artă, în toată complexitatea ei. Le-aş mai spune să nu încerce să facă o carieră din funcţia respectivă. Dacă faci lucrurile bine, ţi se va recunoaşte şi cariera. Cred că aşa ceva mi s-a întâmplat mie. Dacă ajung să îmi închei mandatul, voi fi cel mai longeviv director din istoria Operei vieneze. Aş avea 16 ani de directorat în 2007. Dar de ce are acest teatru de operă importanţa asta excepţională, în comparaţie cu oricare altul din lume? Austria a fost un mare imperiu, iar teatrul acesta imperial a fost conceput la însăşi anvergura Imperiului. În 1918 Austria a devenit o ţară mică şi neimportantă, dar Opera a rămas la fel de mare ca înainte. Deci unul din bunurile de valoare mondială ale Austriei este această Staatsoper. Ce mai are? Munţii, zăpada, festivalul de la Salzburg, Filarmonica.

—  Şi scriitorii. Şi ceilalţi artişti.

— Adevărat. Dar vorbesc despre instituţii cu mare suprafaţă şi vizibilitate culturală. Oiricât de mari ar fi Musil, Broch sau Doderer, nimeni nu vine de la New York sau Tokio sau din Africa de Sud la Viena ca să vadă unde a stat Doderer. Dar vin să vadă unde a stat Schubert sau Beethoven, care n-a fost vienez, Brahms, care n-a fost vienez nici el, Mahler şi aşa mai departe. Opera are o importanţă politică în Austria, pentru oricine s-ar afla la guvernare. Are şi o importanţă economică extraordinară. I-aş mai spune unui conducător de instituţie culturală să aibă curajul adevărului. Am început printr-o igienizare morală a trecutului acestui teatru de operă şi am spus lucruri pe care le ştiau toţi. Mi-am atras multă aversiune. „Ce ne-a trebuit acest evreu din România?”, s-au întrebat mulţi, după ce am început să îmi exercit funcţia. Aveam (şi continuu să am) toate atributele pentru a fi urât: evreu, român, din Est. Mi-a şi spus odată cineva, evident glumind: „bine că nu sunteţi şi homosexual, ca să fie paleta completă!”

— Există diferenţe sensibile între cele două ediţii ale cărţii, cea originală, germană şi cea românească, tradusă de Magdalena Mărculescu?

— În esenţă, e aceeaşi carte, dar în ediţia românească am extins pasajele consacrate artiştilor români şi am eliminat, în schimb, fragmentele care prezentau România unui public străin şi care, pentru cititorii din ţară erau nişte locuri comune. În varianta germană mai era o anexă, o cuvântare de-a mea, pe care o consider foarte importantă. Un discurs politic pe care l-am ţinut cu prilejul celor 50 de ani de la eliberarea Austriei şi care a fost deopotrivă aplaudat şi atacat până azi. Acolo am vorbit nu despre ce s-a întâmplat între 1938 şi 1945 în Austria, când, de fapt, ţara  nu a existat, datorită anexării ei de către Germania nazistă.  Am vorbit despre ceea ce nu s-a întâmplat între 1945 şi 1955, când s-au retras trupele sovietice din Austria. Atunci a avut loc ceea ce aş numi „trecerea lină”, fără nici o privire înapoi. Chiar şi aici, în România, în aceşti 12 ani, s-au întâmplat mult mai multe în ce priveşte prelucrarea trecutului — parcă aşa se cheamă, nu? — decât s-au întâmplat în Austria până astăzi. Repet: până astăzi. Germania are o conştiinţă, să spun, mai curată faţă de cele întâmplate în cel de-al doilea război mondial. Germanii şi-au asumat acel trecut, l-au discutat. Dar în Austria această discuţie nu a avut loc, pentru simplul motiv că, nu-i aşa?, ea a fost cotropită. A fost cotropită cu sute de mii de oameni ieşiţi în stradă să îl întâmpine pe Hitler cum nimeni nu a făcut-o. Era o parte a populaţiei vieneze, care i-a pus apoi pe evrei să spele caldarâmul cu periuţele de dinţi, deşi nimeni nu le-a cerut-o. Aşa ceva nu s-a întâmplat niciunde. Am avut o discuţie la un post de radio anul trecut şi am spus deschis ceea ce cred. La Viena era altceva decât antisemitismul german. Era Judenhass, „ura faţă de evrei”. Antisemitism a existat şi va exista cât e lumea, pretutindeni. Dar ura asta e ceva specific austriac sau, mai exact, vienez. Aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla la Innsbruck, de pildă.

— Şi totuşi, dacă îmi permiteţi o figură de stil, Viena este patria dumneavoastră.

—    Patria mea e Timişoara.

Timişoara,       2002

Interviu realizat de Adriana Babeţi şi publicat în numărul 12 / 2002 al revistei „Orizont”