(Din scurta notă biografică apărută pe coperta ultimei dv. cărţi am aflat că sunteţi născută la Timişoara.) Sunt o arhi-timişoreancă, dacă mi-e permis acest cuvânt mai bizar. Sunt de vreo şase generaţii timişoreancă din Iozefin, mai bine zis de pe două străzi din Iozefin. Am putut să reconstitui ceva din istoria familiei mele şi am aflat că strămoşii din partea mamei au venit aici în 1838. Pe actuala stradă Iuliu Maniu, pe vremuri Fröbl, au făcut un han şi o cârciumă. Ei se numeau Urban. În ce mă priveşte, sunt un adevărat produs al lumii austro-ungare. O bunică s-a născut la Zagreb, cealaltă la Praga, tata la Budapesta, iar mama la Timişoara. Din istoria acestor familii au ajuns până la mine o mulţime de întâmplări; unele par literatură pură, dar atât au circulat, încât toţi le cred adevărate.

(Aţi putea să relataţi măcar una?) Cum să nu. Străbunicul meu din partea mamei a avut un fiu şi o fiică, născută în 1848, anul în care bravii flăcăi sărmani s-au pus pe fapte revoluţionare. La Timişoara, în cartierul nostru, înaintau pe strada Fröbl, venind dinspre podul de peste Bega şi jefuiau tot ce le cădea în cale. Când s-au apropiat de han, evident că Urbanii, cu tot cu slugi şi cu băieţelul, au fugit, fără să-şi dea seama că  bebeluşul rămăsese în casă. Era străbunica. Cei cu jaful au luat tot ce se putea lua, au desfundat butoaiele şi au dat foc hanului. S-au auzit plânsetele bietului copil şi în dezlănţuirea aia sălbatică, au aruncat copilul în fântână. Vedeţi cât a lipsit să nu stăm noi două aici de vorbă? În timp ce revoluţionarii rostogoleau o parte din butoaie spre Calea Şagului, Urbanii s-au întors disperaţi, să stingă focul. În prima găleată scoasă din fântână era străbunica mea, Caroline Urban.

(Chiar pare o poveste! Ce este acum în locul hanului? Mai există casa?) Sigur că da. E chiar vis-?-vis de casa cu două turnuri, Casa Czermak, iar acum acolo se vând cu mare succes vase emailate, mai ales pentru sârbi. Să vă mai povestesc o întâmplare ciudată. Au trecut de la episodul cu fântâna cam 18 ani. O fată frumoasă de cârciumar, Caroline, într-o senină dimineaţă de ianuarie s-a strecurat afară din casă. Ştia că dacă reuşeai să nu spui nici un cuvânt de la miezul nopţii până a doua zi în zori şi mâncai un măr roşu în faţa casei, primul care o să ţi se adreseze, acela o să îţi fie soţ. Stătea acolo, în zăpadă, cam pe unde vine azi tramvaiul, la casa cu două turnuri, muşca din mărul ei roşu şi se tot uita în cele patru zări. Când deodată, aude din spate o voce: ?O, domnişoară frumoasă, atât de devreme ...?, evident în germană. Când se întoarce, îl vede pe ofiţerul care stătea la ei în han, un bărbat de vreo 40 de ani. Furioasă, a aruncat mărul cât colo, de cealaltă parte a străzii. Dar în anul următor era soţia acestui ofiţer, mutat deja cu serviciul la Zagreb. Au avut împreună un băiat şi trei fetiţe. Cea mai mică, tot Caroline, era bunica mea. Ea s-a născut în 1878 la Zagreb. Dar străbunicul a făcut tuberculoză, apoi probabil un cancer de piept, care l-a doborât. Şi băieţelul a murit mic, tot de plămâni. Dar cel mai groaznic lucru a fost că în chiar ultimele zile ale străbunicului, când agoniza, la Zagreb a fost cel mai mare cutremur cunoscut vreodată. N-a mai rămas în picioare decât o biserică. Mama şi ordonanţa l-au aşezat pe nişte haine de pat între uşi, iar ei, cu copiii în braţe au stat două zile şi două nopţi afară din oraş, cu toţi locuitorii. Când s-au întors, nenorocitul mai trăia încă. După moartea lui, străbunica a primit o despăgubire destul de mare şi s-a reîntors la Timişoara cu cele trei fetiţe. Avea 30 de ani. Familia străbunicului era din Austria montană... Avea un nume ciudat... Kaltenbrunner... Nu mă mândresc cu asta. Unul din familia lor, tot ofiţer, a fost spânzurat peste zeci de ani la Nürnberg. Străbunica a fost sfătuită de un cumnat să îşi investească toţi banii în han, dar afacerea a falimentat, iar biata de ea a trebuit să lucreze ca muncitoare într-una din fabrici. Îşi închidea fetiţele în casă, le lăsa mâncarea în sobă, ca să nu se răcească, iar fetiţa cea mare ştia că atunci când arătătoarele de la ceas se suprapun, deci era ora 12, trebuia să mănânce. Din cele trei fetiţe a supravieţuit doar viitoarea mea bunică. S-a căsătorit cu un husar foarte stramm. De acest bunic sunt mult mai ataşată decât de bunicul din partea tatălui, chiar dacă, după război, a fost un simplu maistor la CFR. El era fiul din flori a unui medic evreu, Breier, tot de pe strada Văcărescu, în casa căruia mama acestui viitor bunic al meu era menajeră. Domnul Breier, deşi era căsătorit şi avea copii, i-a făcut doi băieţi şi o fată. Unul din băieţi era bunicul meu, pe celălalt, pe unchiul Jozsi, l-a trimis la Budapesta şi a devenit farmacist, iar fata, mătuşa mea, a plecat când s-a făcut mare în America.