(Credeţi că şi pentru alte etnii tradiţia religioasă este fundamentală sau este ceva specific evreiesc ?) E o particularitate. Şi ghetoul, izolarea. Am avut o soartă comună, nu ne‑am simţit niciunde asiguraţi... Azi suntem aici, poate că mâine ne gonesc. În Anglia, azi am fost acolo, mâine am fost izgoniţi, apoi am fost reprimiţi ; în Franţa la fel.

Nu ne‑am simţit niciunde acasă, şi totuşi, atâta timp cât eram acolo, ne‑am acomodat şi am înţeles să fim cetăţeni utili ţării ? pentru că şi în prima deportare, cea mai mare, din Babilonia, profetul cere ?să vă străduiţi pentru binele patriei care vă adăposteşte?. Deci evreii erau ? în toate părţile unde trăiau ? buni patrioţi.

(În Timişoara, credeţi că faptul că erau mai multe etnii a dus la un produs cultural, la un tip de civilizaţie aparte ?) Există un tip de comporta­ment care a rezultat. Eu cred că în orice operă, indiferent de limba pe care o foloseşte cel care scrie sau de etnia căreia îi aparţine, se reflectă ceva din ambianţa în care a trăit autorul. (Credeţi că învăţarea limbilor era o necesitate sau era şi o chestiune de educaţie ?) Dictonul era : ?Câte limbi vorbeşti, de‑atâtea ori eşti om?.

(Vestimentar, până când a fost marcată identi­tatea ?) Asta era mai mult în Polonia, pe vremea când era un curent hasidic. Este o poruncă reli­gioasă ? că n‑ai voie să te bărbiereşti cu cuţitul. Cum au rezolvat problema, mai târziu ? !... Era o soluţie ? ?Razol? ? cu care s‑au uns şi era un cuţit din lemn, dar ascuţit, şi cu acest cuţit din lemn s‑au bărbierit. Aşa cum şi la altarul din sanctuar : ?să‑ţi faci altar din pietre?, şi nu din pietre şlefuite, căci pentru ca să fie şlefuită piatra trebuie să foloseşti fierul ; din fier se poate face o armă de luptă. De‑aia, numai natural, fără să fie şlefuit, fără să fi atins fierul, pentru că din fier se face arma de luptă. Profetul spune : ?nu cu puterea armată, fizică, ci a spiritului trebuie să învingă omul?. ?Se vor transforma săbiile în lănci şi toate armele de luptă în sape şi nici un popor nu va mai învăţa meşteşugul războiului.?

(Care sunt marii dvs. prieteni de la Timişoara, oamenii de care aţi fost foarte legat ?) Ei sunt în cimitirul de pe strada Lipovei, alţii plecaţi în Israel, în Germania, în S.U.A., în lumea‑ntreagă. În rest, aici am numai colabo­ratori apropiaţi, care au însă o mare importanţă pentru menţinerea vieţii în sânul acestei comunităţi. Între aceştia sunt profe­sorul Schwartz, doamna Cimponeru Bela, care pune mult suflet în ceea ce face, toţi cei care aduc chiar o contribuţie minimă, pentru ca să ne menţinem la suprafaţă.

Cu toate acestea, noi suntem un popor plin de viaţă şi de dorinţa de viaţă şi, în pofida tuturor vicisitudinilor, putem spune, fără să ne lăudam, că faţă de omenirea întreagă am câştigat foarte mari merite în evoluţia societăţii, a vieţii umane, în toate domeniile, nevorbind despre trecutul îndepărtat, de faptul că noi am fost cei care, prin revelaţia sinaită, prin Abraham, am respins idola­tria şi am devenit credincioşi unui unic Dumnezeu spiri­tual. Prin legile acelei morale, care au fost revelate, Decalogul este şi acum şi ar trebui să fie o călăuză pentru toate popoarele. El cuprinde şi imperativul ?să nu ucizi?, pentru că viaţa este sacră şi stingerea este o nelegiuire. Dacă omenirea ar ţine seama de principiile stipulate în Cartea Cărţilor, în principal de viziunile profeţilor, atunci viaţa nu ar fi arătat tot timpul aşa cum arată la ora actuală.