Din neglijenţă sau uitare n-am oglindit un episod, după mine important. În anul 1943 autorităţile sovietice locale au început mobilizarea populaţiei din sat la săpat tranşee pentru ca Armata roşie să înainteze mai cu succes spre Vest.  Ţin în memorie, aveam 9 ani, când sora mea Alexandra, o fetişcană de 14 ani a fost mobilizată în raionul Râbniţa. Fiind mică de ani, nu era inclusă în liste, trebuia să plece fetiţa vecinului nostru de 15 ani (cu 1 an mai mare). Dar  vecinul i-a dat preşedintelui Sovietului sătesc o oaie, şi acesta din urmă a eliberat-o  pe fată de mobilizare, în acelaşi timp au inclus-o în liste pe sora  mea, ca să corespundă numărului de persoane înscrise pe liste.  Cu alţi oameni şi copii a fost dusă sora până la malul Nistrului în oraşul Rezina. Acolo i-au debarcat într-un cater fluvial şi i-au trecut de partea cealaltă a  Nistrului. Apoi au fost transportaţi în satul Stroieşti din raionul Râbniţa, cazându-i în nişte saraiuri vechi. Dormeau pe iarbă de lucernă aşternută pe jos, se alimentau care cu ce avea. Mai procurau cartofi de la băştinaşi şi îi fierbeau. Munca era grea:  fiecare avea norma să sape 17 metri de tranşee pe zi,  dacă nu izbuteau să împlinească norma a doua zi îi da mai mulţi metri. Aşa au muncit o lună de zile. Pe urmă i-au transferat în satul Chipeşca, raionul  Şoldăneşti.  Aici dormeau într-o curte a unei familii deportate.  Dar flămânzi şi chinuiţi cum erau, trebuiau să facă normele.  Într-o zi, profitând de ocazie,  sora a fugit de la această muncă silnică. A sfătuit-o moşul Maxim Bulhac, tot mobilizat din mahala noastră. Furişându-se prin grădinile localnicilor (a aruncat hârleţul luat de acasă), cu torba în mână, a izbutit să iasă din sat. Până au descoperit lipsa ei, ea era de acum departe. Ca să nu sufere de foame, cerşea câte ceva de mâncare de la oamenii din satele care le întâlnea în cale. Noaptea a dormit într-o colibă de lângă un sat. A doua zi, continuându-şi calea mergea nu pe drumul principal, dar pe alături, prin pădure,  pentru a nu fi observată de camioanele de transport,plinecu soldaţi ruşi. Aşa încetişor, pe furiş, cu frica în sân, a izbutit să ajungă acasă, în satul Roşietici.  După acest caz n-au mai deranjat-o, probabil socotind-o copil.

Cu greu am scăpat de război, chinuiţi, dezbrăcaţi, flămânzi.  Dar în curând au urmat zile şi mai grele, şi mai negre. În anul 1946 a bântuit o secetă cruntă.  Pe câmp totul era ofilit de arşiţa necruţătoare. În  anul acela pâinea n-a rodit deloc.  Ţin minte cum de pe  1 ha de păpuşoi  am cules aşa, la 15-20 kg de ştiuleţi mărunţi. Cu această ?roadă? am şi intrat în iarnă.  Această stare de lucruri persista în fiecare familie.  Foamea s-a început de fapt chiar din anul 1945 când din podurile ţăranilor săraci şi umiliţi de către puterea sovietică era măturat totul, până la ultimul grăunte.