Miercuri, 17 ianuarie 2007, seara, prin internet, am primit vestea tristă a trecerii la cele veşnice a celui care a fost Vadim Pirogan. Nu fac parte dintre cei care l-au cunoscut de mult timp, sau l-au īntālnit prea des, pot doar să spun că de cānd l-am cunoscut l-am privit ca pe cineva din propria mea familie.
Prima noastră īntālnire a avut loc la Sighet, īn vara lui 2002, chiar pe izlazul care este acum cimitirul martirilor. M-a atras limba ?moldovenească? vorbită de un bătrān īnalt, subţire, frumos, urmărit ca de o umbră de soţia lui, scunda, blondă, tăcută, grijulie, vrānd să treacă cāt mai neobservată.
Īn două-trei schimburi de cuvinte am descoperit că suntem ?neamuri?, adică nici mai mult nici mai puţin, fusese coleg de clasă, poate chiar de bancă cu unchiul meu, Anatol Climovici, la celebrul, īn toată ţara romānească de atunci, liceu ?Ion Creangă? din Bălţi. Mi-a scos din buzunar adresa unchiului meu de la Ploieşti, ar fi vrut să-l caute, īn amintirea anilor de şcoală, dar era deja prea tārziu, unchiul meu murise cu două luni mai devreme.
L-am revăzut apoi de Paşti īn 2003, la Chişinău, īn Muzeul Neamului, de care-şi lega toate speranţele, toată energia şi tot timpul.
Vadim Pirogan era purtat de un duh al dreptăţii şi al dragostei de oameni, de care sper că toţi cei care l-au cunoscut s-au molipsit. Sufleteşte, era mai tānăr decāt noi, dar şi decāt cei mai mulţi dintre elevii şi studenţii pe care īi cunosc de la o vreme īncoace. Īn acelaşi timp, era animat de o credinţă īn izbānda adevărului, sentiment īn care de atunci, pentru mine, este cel mai bun exemplu de urmat īn lucrurile mari şi lucrurile mici.
Drumul dus-īntors īntre Basarabia şi fundul Siberiei, supravieţuirea īn mizeria morală şi materială a societăţii sovietice, toate compromisurile supravieţuirii l-au īnţelepţit şi nu l-au acrit, descurajat sau īnvins. El avea o chemare care īi depăşea cāteodată puterile fizice, era mai tare decāt instinctul de conservare şi era ilustrarea ideii că fiecare om face parte dintr-un plan al lui Dumnezeu.
Mi-a fost greu să accept că acest om a ştiut atāt de bine să-şi protejeze credinţa, atāta amar de vreme şi după vārsta de 72 de ani publică prima lui carte, iar după 80 de ani, se angajează prompt şi hotărāt īn comunicarea pe internet. Īn treacăt fie spus, a īnceput să ne scrie prin e-mail şi să-şi redacteze textele electronic, după ce īn toată lumea trimitea scrisori bătute la o maşină de scris beteagă, cu cel puţin 4-5 litere sărite.
Vadim Pirogan credea īn ceea ce face şi făcea doar ceea ce credea, mai ales īn ultimii ani nu şi-a mai putut permite risipa de timp pe care o presupune oportunismul. De cānd l-am văzut la Sighet mi-am reamintit de falnicii flăcăi ai Basarabiei, (unul dintre ei era unchiul meu) īnalţi peste medie, osoşi, cu o flacără īn priviri, talentaţi, inteligenţi, deschişi la minte, tenaci şi plini de dragoste pentru baştina lor, pe care şi-o iubeau ca pe propria mamă, toţi īmprăştiaţi de suflul satanic al bolşevismului prin toată lumea.
Unii sunt de mai mult sau mai puţin timp sub pămānt, alţii prin ţări străine. Pe toţi i-a reprezentat cu cinste şi curaj ?unchiul? Vadim.
Cunoscānd mai mulţi din această generaţie am īnţeles ce rol important poate avea şcoala īntr-o lume īn care totul se petrecea natural şi īn spiritul respectului faţă de datorie, de profesie şi de aproape. Īn lumea basarabeană rolul şcolii şi al familiei au fost esenţiale, corpul profesoral al liceului ?Ion Creangă? era multinaţional pentru că nu funcţionau criterii politice sau etnice ci doar cele de eficacitate profesională şi de calitate morală.
După umilinţe şi nedreptăţi Vadim Pirogan s-a ridicat īn picioare şi a murit īn picioare.
Īn ziua īn care s-a stins urma să participe la Chişinău la lansarea unei cărţi de referinţă pentru conţinutul ei de adevăr ? Romānii de la est de Bug, opera unui alt romān fără pereche, victimă a terorii roşii, Anton Golopenţia.
La īntālnirea noastră din primăvara lui 2003 am fost martorul panicat al unui semn al morţii sale. De atunci am īnţeles că accidentul fatal stă la pāndă, dar speram ca o minune să-l facă să trăiască pānă la īmplinirea viselor sale nobile.
Imaginea sa este o icoană pentru romānii de dincolo şi de dincoace de Prut, sper ca īn timp tot mai mulţi dintre noi să devină conştienţi de calitatea omului modest şi neobosit cu care am fost contemporani.
Mă doare moartea sa aşa cum doare dispariţia ireversibilă a oricărui camarad cu care īmpărtăşeşti aceleaşi idei, dar şi mai dureros ar fi să ştiu că nu a sărit nimeni să-i ia locul, la fel de curat, la fel de entuziast, la fel de devotat.
Mircea Ivănoiu
Braşov, Romānia |
