Mi se pare mai potrivit ? LIBERARE? decât eliberare, mai ales având în vedere secvenţele ce vor urma.

 În primul rând, liberarea din închisoare o efectua securitatea şi nu penitenciarul de execuţie, în cazul deţinuţilor politici. Dacă la dreptul comun erau mai multe posibilităţi de liberare înainte de termen, cum ar fi graţierile, amnistiile, condiţionalul etc., pentru politici era invers, neexistând nici o posibilitate de scăpare înainte de termen ci din contra, posibilitatea de a mai rămâne peste termen câteva luni şi uneori câţiva ani. În perioada liberării mele era o excepţie fericită de la această regulă, pentru că se eliberau deţinuţii politici la termenul expirării pedepsei, în urma unei conjuncturi internaţionale favorabile, când preşedintele USA, Eisenhower făcuse o vizită la Geneva pentru tratative cu Răsăritul şi se arătase ceva mai conciliant. Altfel, securitatea lăsa oamenii peste termen în închisori, până când avea timp să-i ducă la sediul lor, pentru a-i face colaboratori prin şantaj şi ameninţări.

 Cam cu vreo 10 zile înaintea expirării pedepsei mele, toţi deţinuţii din cameră, vreo 20 la număr, am fost duşi într-o încăpere mai mare din capătul pavilionului 2 şi încolonaţi pe un singur rând. Un ofiţer de la Aiud a venit însoţit de un alt ofiţer, locotenent major, în uniformă de securist, au trecut prin faţa noastră, întrebându-ne pe fiecare cum ne cheamă şi din ce judeţ suntem. Probabil voia să mă vadă cum arăt acum după 7-8 ani, fiindcă el mă cunoştea pe când era copil, de la plaja râului Bistriţa, unde mergeam şi eu zilnic în timpul verii.

După ce am fost duşi cu toţii în cameră, peste o oră am fost invitat să-mi iau tot bagajul şi să ies afară. Am fost dus la magazie, unde nu am mai găsit cea mai mare parte din bagaje, cele vechi fiind furate de la Aiud, aşa cum fusesem de altfel informat de mult de alţi deţinuţi. Am avut noroc de faptul că mi s-a păstrat un costum trimis la canal şi am avut cu ce mă îmbrăca. De la biroul închisorii mi s-a înmânat suma de 950 lei, depusă la CEC pentru perioada cât am fost la canal. Am fost ţinut vreo două ore într-o celulă la poartă, în care timp am încercat şi reuşit să reconstitui o poezie insuficient asimilată, pentru a o putea trece la cele învăţate. Mi s-a întocmit şi biletul de liberare, dar în avans, pentru că purta data de 9 august 1955 şi noi eram încă în luna iulie. Am fost arestat pe data de 11 august 1948 şi am fost eliberat pe 9 august 1955, pentru că, în conformitate cu Codul de procedură penală, anul penitenciar este de 365 zile şi dacă este un an bisect, se scade o zi. Probabil în cei 7 ani, fuseseră doi ani bisecţi.

 Nu-mi dădeam seama atunci de ce trebuie să facă acest fals, întocmind actele cu un avans de peste 10 zile. Aveam să mă lămuresc la 8.08.1955. Mi s-au pus toate bagajele într-o maşina GAZ, cu număr de Bacău, şi eu, cu cătuşe la mâini, legat de spătarul metalic al scaunului din faţă, stăteam în spate supravegheat dintr-o oglindă retrovizoare de ofiţerul de securitate din faţă. Nu ştiam nimic ce mă aşteaptă şi văzând după bornele de kilometraj de pe şosea că apucam spre Braşov, am presupus că mă duce la Bucureşti pentru a-mi înscena un nou proces, cum era obiceiul. Probabil, văzându-mă îngrijorat, securistul m-a întrebat de ce sunt aşa de amărât. I-am răspuns că nu am nici un motiv să fiu vesel, dată fiind direcţia în care mergem. A remarcat doar că bornele de pe şosea puteau crea această presupunere. Pe la ora 13-14 am ajuns la Braşov şi acolo am făcut un popas la securitatea judeţeană. Am fost introdus într-o celulă singur, după ce mi-au luat toate obiectele personale şi cureaua, şireturile de la pantofi, după puţin timp mi-au servit şi o mâncare caldă, însă fără pâine. De altfel nu-mi era foame deloc. Peste vreo două ore am pornit din nou la drum, de data asta pe direcţia Bacău. Pe parcurs au făcut un popas, când au cumpărat nişte fragi de la un copil şi m-au servit şi pe mine, după ce m-au dezlegat de cătuşe. După ce m-au asigurat iar cu cătuşele, am pornit mai departe şi astfel spre seară am ajuns la securitatea Bacău, pe str. Karl Marx azi N. Titulescu. Acolo am fost băgat într-o celulă singur şi ţinut câteva zile fără să mă întrebe nimeni nimic, bineînţeles după ce mi-au luat iarăşi toate obiectele interzise în puşcărie.

 După vreo 4 zile m-au mutat într-o altă celulă, supravegheat să nu dorm deloc ziua şi să stau pe marginea patului. La ora 21 era stingerea, cu lumina aprinsă. Din cauza că nu dormisem ziua, am adormit imediat. Peste 10 minute m-au trezit şi condus într-un birou de anchetă. Acolo, un căpitan care s-a recomandat Cojocaru, dar în realitate era un evreu cu nume schimbat, m-a pus să scriu tot ce am declarat la ancheta iniţială şi toată viaţa mea de până atunci, inclusiv peripeţiile din închisoare. După cum aveam să constat ceva mai târziu, el avea nevoie de pretexte ca să mă ţină treaz trei nopţi la rând, timp socotit de psihologii securităţii că ar fi limita de rezistenţă a deţinutului la anchetă. La obiecţiile mele că au dosarul vechi, unde s-au scris şi fapte ireale, el a obiectat că acum nu mai au încredere în anchetele vechi. La fel şi în ziua a doua, când nu m-au lăsat să adorm, gardianul stând tot timpul cu ochii pe mine şi noaptea, după cinci minute de la stingere, mă cheamau la anchetă cu aceleaşi poveşti despre trecutul meu, ca să treacă noaptea. În a treia noapte, pe la ora unu, în sfârşit, căpitanul meu îmi avansează propunerea de a deveni informatorul securităţii, urmând să ţin legătura cu un ofiţer căruia să-i transmit noutăţile aflate.

 L-am întrebat pentru ce nu se adresează unor membri de partid şi nu unei persoane de care şi-au bătut joc timp de 8 ani. Mi-a răspuns că tocmai de aceea, pentru că oamenii au mai multă încredere să-şi descarce sufletul unuia ca mine, decât la o persoana înscrisă oficial în partid. I-am răspuns că nu pot fi de acord, deoarece nu mă simt obligat cu nimic faţă de cei care m-au torturat 8 ani de zile. La acest răspuns, am observat pe fizionomia lui decepţia, cât era el de securist. Dar şi-a revenit repede şi a început cu ameninţările: domiciliul obligatoriu, şomajul după eliberare, etc. Mi-a spus că de acest demers nu ştie decât el şi tov. comandant al securităţii şi că este garantat secretul. După ce mi-a mai proferat ameninţări, combinate cu promisiuni de reintrare în colegiul avocaţilor, m-a lăsat să mă gândesc până noaptea viitoare. De la el am auzit prima dată termenul de ?organ de stat" pentru securitate, înţelegând prin aceasta că securitatea este organul esenţial al statului comunist. Măsuri de precauţie deosebite am văzut la el chiar în interiorul securităţii, când rupea indigoul folosit în bucăţi foarte mici, la fel şi cu sugativa, spre a nu fi citite de vreun duşman de clasă, strecurat chiar în incinta lor sacră.

 Într-adevăr, în ziua ce a urmat am cântărit intens faptele şi am căutat să găsesc o ieşire. Doream cu intensitate să fiu liber, să mai pot vizita locurile copilăriei şi persoanele dragi. Pentru un deţinut timp mai îndelungat acestea devin dorinţe obsesive, mai ales la apropierea eliberării. În acelaşi timp nu mă puteam împăca cu ideea de a deveni un trădător al generaţiei mele şi al propriilor convingeri de o viaţă. Aveam vârsta de 34 ani.

Am hotărât, deci, să-i dau o declaraţie de acceptare, care fiind în timpul detenţiei nu are nici o valoare morală pentru mine, fiind scoasă sub ameninţare şi tortură (4 nopţi şi 4 zile nedormite) şi după eliberare să nu mai respect promisiunea dată. Faţă de torţionari nu există cuvânt de onoare sau promisiuni, aşa cum nici ei nu-şi respectă promisiunile în timpul anchetei, date numai pentru a-şi amăgi victima.

 A patra noapte i-am declarat că accept propunerea făcută de el.

 Încântat, mi-a dictat în mod solemn, într-un veritabil limbaj de lemn, o declaraţie, prin care mă angajam că de acum înainte îmi voi schimba total atitudinea faţă de clasa muncitoare şi organele de stat şi voi colabora cu acestea în mod sincer şi dezinteresat etc., semnând dedesubt.

 Semnasem contractul cu Diavolul!

 Mi-am ales un nume conspirativ cu care să semnez fiţuicile cu informaţii, care trebuia să înceapă cu iniţiala numelui meu. Şi acesta a fost: Prodan. A început apoi instructajul, pentru a mă pregăti pentru viitoarea meserie. Trebuia în primul rând să mă feresc de familie şi de soţie, în special, să nu găsească în vreun buzunar notiţa informativă pe care o pregătisem pentru a o preda ofiţerului de legătură. Că nu trebuie să provoc discuţii ideologice, care să dea ceva de bănuit, ci mai mult să ascult şi să înregistrez. Mi-a spus că de acum voi avea pe securişti prieteni şi că nu mai este nici o deosebire între mine şi un organ de securitate.

 Am mai semnat o declaraţie, pe care de altfel o semnau toţi care se eliberau din temniţă şi anume că nu voi spune la nimeni ce am suferit sau văzut în timpul detenţiei, sub sancţiunea Codului penal.

 Am stabilit să mă întâlnesc cu el săptămânal, vinerea, la ora 21, în Bacău, pe o stradă centrală umbrită de castani mari, aşa că nu prea se puteau distinge fizionomiile. După toate acestea m-au lăsat, după miezul nopţii, să mă odihnesc în celulă şi nu m-au deranjat decât a doua zi, la ora 10, când mi-au predat toate obiectele personale, banii şi actele şi m-au transportat cu un GAZ până pe strada mea, dar nu chiar până la poartă.