Pe la jumătatea verii 1953, într-o dimineaţă, constatarăm că pe tot traseul canalului este o linişte suspectă! Noi eram obişnuiţi cu zgomotul permanent şi lipsa lui a trezit speranţe şi suspiciuni.

Nici un semnal de până atunci nu indica faptul că s-ar putea opri canalul şi se lucrase cu mult zel până în ultimul moment.

Ca şi în alte ocazii, secretul total şi surpriza organizatorică au fost caracteristice procedeelor comuniste. În câteva zile am fost îmbarcaţi în vagoane dubă şi dirijaţi spre diferite destinaţii.

Eu am ajuns înapoi la Aiud. Arătam bine, eram bronzat şi cu moralul ridicat. Mai aveam doi ani până la expirarea pedepsei.

Rememoram în linişte cea mai zbuciumată perioadă a detenţiei, evoluţia societăţii umane forţată să trăiască într-un laborator penitenciar, trecând prin teroare, foamete, îndobitocire, muncă forţată istovitoare, etc. Şi cunoscând apoi o transformare radicală, redresarea morală şi fizică, datorită experimentelor şi capriciilor unor comandanţi, marcaţi de o ideologie criminală, care, uneori, îşi putea crea singură antidotul.

Aiudul se schimbase şi el mult în cei trei ani de când îl părăsisem. Aproape toată lumea lucra acum în atelierele fabricii, care devenise o adevărată maşină de distrus oameni. Normele pe care le ştiam erau acum duble, diferiţi stahanovişti, protejaţi şi stimulaţi de conducere, reuşiseră să mărească normele la nişte limite greu de realizat. Raţia de pâine de ? kg, se dădea în acelaşi procent cu realizarea normei.

Odată cu sosirea noastră, raţia de hrană la celular s-a înrăutăţit simţitor, în mod brusc, în sensul că în afară de cele 250 g pâine, ciorba era apă fiartă înălbită cu ceva făină de grâu sau paste făinoase, lipsită de orice valoare nutritivă. Dimineaţa nu se servea nimic.

Timp de 8 zile nu am avut scaun şi a trebuit să folosesc irigatorul infirmeriei pentru a rezolva situaţia. La fel au păţit majoritatea celor veniţi de la canal, unde se ajunsese să fie un regim alimentar aproape normal.

Aceasta era tactica obişnuită a conducerii KGB-isto-securiste, de a înfometa oamenii înainte de a-i trimite la alte munci, din raţiuni care-mi scapă, dar care se repetau frecvent.

După vreo două luni de înfometare am fost din nou îmbarcaţi în dube şi transportaţi la mina de plumb din Baia Sprie, de lângă municipiul Baia Mare.

Alţi deţinuţi au fost repartizaţi la celelalte mine de pe acelaşi filon metalifer, la Cavnic şi Vadul Nistrului.

Ajunşi la Baia Sprie, am întâlnit condiţii materiale mai bune decât la canal. Am fost ţinuţi vreo săptămână în carantină, într-un pavilion separat, ni se servea dimineaţa un surogat de cafea cu mult mai mult zahăr decât eram noi obişnuiţi pe la canal sau Aiud. Raţia de pâine era de 1,250 kg zilnic, iar hrana mult mai bună decât prin alte închisori.

Până am venit noi, aici fuseseră numai deţinuţi cu condamnări peste 10 ani. Apoi ne-au amestecat, aşa că eram tot felul de deţinuţi politici, de la 3 ani la MSV. Dar am observat, îngrijoraţi, că deţinuţii care lucrau aici de peste trei ani, cu tot acest regim alimentar erau slabi, galbeni la faţă, chiar dacă aveau mersul drept, sigur şi erau vioi.

Am aflat de la ei, după ce ne-au amestecat în barăci, că din cauza atmosferei nocive din mină pierduseră pofta de mâncare şi organismul se menţinea cu greu într-un echilibru de sănătate.

Noii veniţi am fost supuşi, timp de o săptămână, unui intens instructaj asupra condiţiilor de lucru în mină şi asupra drasticilor norme de tehnica securităţii muncii, făcut de deţinuţii mai vechi, din care unii, chiar erau mineri de profesie. Ni s-au luat toate obiectele şi îmbrăcămintea personală şi ni s-au dat efecte de penitenciar, printre care haine, bocanci militari, etc.

În barăci aveam paturi individuale cu saltele de paie, cearşaf şi pernă de lână, etc. Ceea ce era mult, faţă de alte unităţi ale MAI.

La intrarea în mină se dădea în primire lampa de carbid, cu o încărcătură de 200 g pentru luminat la locul de muncă şi treceam prin baia mare, unde schimbam hainele de afară cu cele de lucru, care erau trase cu un scripet spre tavan, unde stăteau până la revenirea din tură, când, după ce ne spălam cu apă caldă şi săpun, trăgeam jos echipamentul de cameră şi-l urcam, în loc, pe cel de lucru. Predam lămpile de carbid şi apoi intram în barăci.

Despre organizarea minei şi descrierea muncii voi relata mai puţin, deoarece a făcut-o magistral Ioan Ioanid, în cartea sa: ?Închisoarea noastră cea de toate zilele", vol. I.

Coboram în adâncimea minei cu un ascensor etajat, în total 8 persoane, la adâncimea de 1000-1200 m, în orizonturile 11, 12 şi 13, care erau în exploatare. Distanţa între orizonturi este de aproximativ 80 m, lungimea unui orizont este de circa 4-5 km, divizată în două aripi create de puţul de intrare, care era la mijloc şi împărţea orizontul în mod egal. La capătul fiecărei aripi exista câte un puţ de aerisire, prin care se elimina aerul încălzit şi viciat de gazele toxice din mină. Munţii din zonă sunt de origine vulcanică, roca de bază este andezitul, format din lavă răcită şi solidificată, rezultată din erupţia cu milioane de ani în urmă. După răcirea lavei vulcanice s-au produs în roca de andezit nişte crăpături, probabil din contracţia rocii, prin care, ulterior, s-a infiltrat dinspre centrul pământului spre suprafaţă o rocă metaliferă, conţinând diferite metale neferoase, care constituia filonul metalifer în exploatare la cele trei mine din Maramureş. Lungimea totală a filonului în exploatare era de aproximativ 40 km şi pe acest aliniament erau cele trei mine de producţie.

Prin puţul principal de intrare, o dată cu colivia ascensor, intra şi aerul trimis cu pompe puternice în mină, pe galeriile de exploatare, pentru aerisire, precum şi conductele de apă pentru răcit perforatoarele şi de băut, ca şi conductele metalice cu aer comprimat la câteva atmosfere, necesare funcţionării perforatoarelor. Aici nu existau perforatoare electrice. Galeriile erau de două feluri: principale şi de exploatare. Galeria principală era săpată în andezit, care e o cenuşa vulcanică moale, faţă de roca minerală, care este mult mai grea şi mai dură.

În minele metalifere, exploatarea se face de jos în sus. Acest paradox se realiza prin săparea în roca sterilă a unui puţ adânc de 80 m, după care se săpa o galerie orizontală, în lungime convenabilă de aproximativ 2000 m, puţul de evacuare a gazelor, la capăt, şi mina putea fi deschisă. Din această galerie se pornea la atacarea filonului metalifer.

Galeria principală are şi o linie de vagoneţi, pentru evacuarea minereului, care trebuie transportat la flotaţie, instalaţia de prelucrare a metalelor de la suprafaţă. Vagoneţii sunt evacuaţi cu aceeaşi colivie ca şi oamenii, dar în timpul cât ei lucrează pe frontul de muncă. Galeria principală este pardosită lateral şi pe cerime (plafon) cu bârne de brad. Aceasta deoarece bradul are calitatea că, atunci când intra galeria în presiunea unei surpări de rocă, începe să plesnească şi deci să avertizeze oamenii să se îndepărteze de pericol. Galeriile de exploatare nu sunt pardosite, pentru că roca metaliferă e mult mai dură şi durata exploatării este scurtă, frontul fiind într-o continuă mişcare.

Am arătat mai înainte că galeria principală era paralelă cu filonul metalifer, care venea dinspre centrul pământului spre suprafaţă, având o grosime variabilă, între 3 şi 10 m.

Roca metaliferă se deosebea de cea sterilă prin trei caracteristici:

I      Greutatea specifică. Este mai grea de 5-6 ori ca sterilul.

II     Luciu metalic. Roca sterilă este mată.

III    Apa de constituţie. Roca metaliferă este totdeauna udă, în timp ce andezitul este uscat.

Din galeria principală plecau spre roca metaliferă căile de acces la filon, la început orizontal, dar pe măsură ce exploatarea avansează se creeau suitori, constând din scări de brad în serpentină, până la exploatare.

Cât am lucrat la mină eu am fost repartizat ca ajutor la un miner mai vechi, care lucra la dat găuri în roca metaliferă cu perforatorul cu aer comprimat. Lucram mai mult la o galerie de înaintare în filon, adică dădeam găuri pentru a crea un front de lucru la o galerie de 2 x 2 m. Pentru asta trebuia să dăm cam 8 găuri în roca minerală în decurs de 6 ore, adânci de 80 cm. Luam în fiecare dimineaţa de la magazia şantierului opt burghie ascuţite, care trebuiau să ajungă la cele 8 găuri. Dacă aveam burghiu vidia ajungea unul singur la toate opt găuri. În urma noastră venea frontul de exploatare, care dădea găuri pe toată lăţimea filonului. Minereul metalifer rezultat în urma exploziilor era transportat la rostogol (un fel de puţ din lemn de brad făcut de specialiştii dulgheri, care creştea pe măsură ce se înălţa exploatarea), unde se turna minereul, care ajungea la galeria principală şi se capta de către vagonetarii care-l transportau. Minereul rezultat din explozii era de diferite dimensiuni şi muncitorii care-l adunau trebuiau să-l dimensioneze, spărgând cu barosul pietroaiele care nu se puteau încărca cu lopata. Operaţia aceasta de adunare a minereului de pe platforma de exploatare, încărcare în roabă şi transportul la rostogol se numea rulare şi necesita cel mai mare număr de lucrători. Norma era de 8 mc de persoană, în cele 6 ore efective de lucru şi, cât am stat în mină, nu am văzut pe nimeni care să o realizeze. În cele vreo 8 luni cât am lucrat la această mină, spre sfârşit, s-a luat şi aici măsura de a se atribui pâinea numai în procentul de realizare a normei, adică ai realizat 30% din normă, primeai 350 g pâine în ziua următoare. Numai că oamenilor tot nu le păsa, pentru că erau unele categorii de muncitori care realizau norma integral, cum erau perforatorii, meseriaşii dulgheri şi alţii care, fiind vechi, nu mai aveau pofta de mâncare şi nu consumau mai mult de 3-400 g pâine, restul rămânând pe masă şi fiind consumată de ceilalţi care aveau nevoie de ea. Rămânea multă pâine neconsumată, care era dusă cu o căruţă trasă de doi măgăruşi la o crescătorie de porci din afara coloniei.

La fiecare punct de exploatare erau muncitori de la rulare, dar şi cei cu perforatorul, dulgherii etc., care, la intrarea în ?şut" (schimb), trebuiau să facă copturirea cerimei. Copturire înseamnă îndepărtarea de pe plafonul abatajului (cerime) cu o rangă cu gheară, care era totdeauna la locul de muncă, a copturilor, adică a lespezilor de rocă nedesprinse din plafon, dar fisurate şi care la lovitura cu ranga aveau un sunet specific. Din această cauză minerii trebuiau să aibă auzul fin, pentru a desluşi plesnitul permanent al aşchiilor de rocă, ce se desprindeau cu încetul din plafon, în virtutea gravitaţiei şi care puteau cădea în capul vreunui muncitor şi să-l accidenteze. În tot timpul copturirii, trebuia să fie linişte totală pentru ca să se poată distinge sunetele rocilor lovite. La explozie cădeau jos o parte din pietre, dar altele crăpau şi nu se desprindeau imediat. Au existat accidente, chiar mortale, după desprinderea unor blocuri mai mari de rocă, care au căzut peste oameni.

După ce echipa de doi oameni de la perforat reuşea să dea cele 8 găuri în 6 ore, apărea artificierul civil (nu lăsau trotilul pe mână bandiţilor), care băga trotilul în găuri, punea peste el nişte lut galben adus de afară, lăsând bineînţeles fitilul lung de vreun metru în afara găurii. După 6 ore de lucru se dădea un fel de alarmă, pentru a se aduna toată lumea lângă puţul de intrare ieşire, pe unde circula ascensorul, începea evacuarea deţinuţilor care dura câte o oră sau două, pentru că în colivie încăpeau câte opt oameni şi până urca şi revenea treceau mai mult de cinci minute. La fiecare transport de la gura minei se făcea apelul şi când se constata că nu mai este nimeni în locurile de exploatare, se bătea într-un anumit fel în ţevi şi artificierul începea să dea foc fitilelor, care începeau să explodeze. Exploziile erau puternice şi se auzeau din orice parte a minei. Când termina de dat foc fitilelor artificierul, se retrăgea şi el la ieşire. După evacuarea tuturor oamenilor din mină, nu intra nimeni timp de 4 ore, care erau necesare pentru evacuarea gazelor toxice rezultate din explozii. Din această cauză în minele metalifere nu se putea lucra în trei schimburi. Pentru noi, deţinuţii, munca în mină era mult mai acceptabilă decât cea în aer liber de la canal, unde în perioada de teroare eram tot timpul obligaţi să muncim forţat, fără nici un răgaz. Aici locurile de muncă erau multe şi izolate în diferite abataje şi administraţia nu avea atâţia supraveghetori pentru fiecare echipă. Singurul pericol era acela al intoxicării organismului cu substanţe nocive, care duceau lent la o afectare a metabolismului. Dar pentru mine, care eram în primul an de şedere aici, nu era încă periculos, mâncam regulat porţia de peste un kg pâine şi celelalte bucate care nu prea mai erau aşa de gustoase şi consistente ca la început.

Erau în exploatare trei orizonturi: 11, 12 şi 13. Câteodată se mai exploata un zăcământ de la orizontul 10, acum dezafectat. Primele două erau în exploatare curentă, iar al 13-lea era în curs de formare, nefiind definitivat. Temperatura la locul de muncă varia după cât era de apropiat sau depărtat de galeria principală. Astfel că pe galeria principală, unde circula curentul de aer spre gura de ieşire, era mai răcoros, aproape de aerul de afară, iar în locurile de muncă aflate pe filonul metalifer, ca o deviaţie a aerisirii, temperatura putea atinge la orizontul 12 - 42°, iar la orizontul 11 - 40°. Drept urmare noi, în mină, umblam îmbrăcaţi numai în nişte slipuri şi cu bocanci în picioare sau cizme de cauciuc. Cizmele le cam evitam, pentru că produceau ciuperci la degete. Ţin minte că fiind încălţat cu cizme de cauciuc, în două ore s-au umplut de transpiraţie. Apa o aduceam de la puţul de intrare cu o cofă de lemn, care avea calitatea că o ţinea rece mai mult timp decât alt fel de vase şi era şi mai ieftină. Cei care lucram la perforator, ne mai răcoream de la aerul sub presiune din conducta de racord, care deservea aparatul.

Cea mai mare plăcere şi fericire pentru un miner era să găsească în cursul exploatării o geodă. Geoda era un gol în diametru de 5-10 m, de obicei sferic, format probabil de o acumulare de gaze în roca de infiltraţie metalică, care cu timpul s-a umplut cu apă de mină (Galiţa), ce curge încet dar permanent prin roca metaliferă. Apa aceasta conţinea, dizolvate, toate minereurile pe care le întâlneşte în cale, fiind periculoasă pentru ochi în special şi pentru piele. De aceea minerii ar trebui să poarte o pălărie din stofă cu boruri mari pentru a proteja pe cât posibil ochii şi pielea. Desigur noi nu aveam aşa ceva şi umblam pe cap cu o bască sau boneta de deţinut.

Operatorul de la perforator, care dădea găuri, putea să simtă când în faţa lui are o geodă, prin faptul că dădea peste o rocă mult mai dură ca aceea obişnuită şi din care, dacă era străpunsă, ţâşnea apă sub presiune câtva timp. După ce se făcea explozia, apăreau diferite cristale, rupte din pereţii geodei care depăşesc orice imaginaţie de frumuseţe şi armonie. Astfel, predominau cristalele de bioxid de siliciu (Cuarţ), în prisme hexagonale cu vârful ascuţit, în piramide hexagonale de o perfecţiune pe care numai natura o poate realiza. Urmau alte cristale, cum ar fi cele de argint, care cristalizează în cuburi perfecte, şlefuite de natură, până la perfecţiune. Acestea din urmă erau de dimensiuni mai mici decât primele. Pe fondul rocilor cristalizate apăreau oxizii de cupru, de culoare verde albastră, oxizii de fier, de culoare roşie. etc. Aceşti oxizi infiltraţi în cristalele de cuarţ dădeau nişte nuanţe frumoase, care le fac să fie considerate pietre semipreţioase. Deţinuţii erau primii care puneau mâna pe aceste minunăţii ale naturii şi o parte le ascundeau, cu speranţa că le vor găsi, după eliberare sau veneau cu ele în baracă să se laude la colegi, încercând şi acolo să le ascundă de gardieni.

Asemenea noroc, de a găsi o geodă era foarte rar şi cât am stat eu în mină, în 8 luni, nu a fost nici un caz. Am admirat însă colecţiile unor deţinuţi, care le păstrau ascunse cât puteau. Am reuşit după plecare să iau cu mine în bagaje o piatră de cristale, de mărimea unei cutii de chibrituri, care avea 5-6 cristale de cuarţ hexagonal, montate de natură pe un fond albastru de oxizi de cupru, printre ei alte 5-6 cristale de argint, în cuburi de mărimea unei gămălii de chibrit, lucioase, perfect şlefuite de natură. La Aiud se făceau percheziţii de trei ori pe lună în toate celulele. Şi, totuşi, am păstrat-o vreo trei-patru luni în paiele de la saltea. Până la urmă au găsit-o şi confiscat-o. De fapt, am păstrat-o din greşeală, pentru că nu credeam că o voi putea salva în condiţiile Aiudului. La orizontul 13, care era în construcţie, a apărut odată o geodă de mărimea unui lac subteran. După explozie, apa a năvălit şi a acoperit tot spaţiul săpat până atunci şi, deşi s-au adus pompe puternice, nu s-a putut limita dezastrul, acolo rămânând toate utilajele de exploatare, până după vreun an, când pompele au reuşit să scoată toată apa din uriaşa geodă. Apa aceasta nu mai era aşa de acidă ca galiţa obişnuită şi deţinuţii care au văzut-o la început spuneau că era limpede, dar nu era bună de băut, iar când au vrut să se spele pe mâini cu săpun, acesta nu făcea spumă. În fiecare mină pentru metale este un şanţ pe galeria principală, prin care se scurge galiţa (apă acidă), care este colectată într-un bazin lângă ieşire şi scoasă afară cu motopompele.

Deşi minele din zonă sunt denumite, în general, mine de plumb, în realitate în multe abataje predominau alte minereuri decât plumbul. Unele zone au ca minereu predominant zincul, care este mai periculos, pentru că roca se desprinde uşor şi poate accidenta personalul. În componenţa minereului sunt şi mici procente de metale preţioase, cum ar fi aurul şi argintul, sau altele mai puţin preţioase, care se aleg la instalaţiile de flotaţie. La Baia Sprie, vagoneţii încărcaţi cu minereu se urcau pe munte, de unde erau preluaţi de un teleferic, care îi transporta pe deasupra oraşului, la staţia de flotaţie.

Accidente de muncă au existat tot timpul, mai mult sau mai puţin periculoase. Cât am stat eu acolo a fost un singur accident mortal. La o echipa de perforatori, formată din doi oameni (în mină legea protecţiei muncii prevede că nimeni n-are voie să rămână sau să lucreze singur), după începerea lucrului, când burghiul a pătruns în rocă, s-a produs o explozie puternică, ce a omorât pe loc omul care dirija perforatorul şi a rănit grav pe ajutorul lui, care era la doi metri distanţă. Din cercetările făcute a rezultat că un calup de trotil amplasat de artificier cu o zi înainte, într-o gaură, nu a făcut explozie când i s-a dat foc şi a rămas neexplodat. A doua zi muncitorii n-aveau cum să ştie că a rămas neexplodat un trotil şi au procedat la perforarea frontului de lucru. Burghiul a atins trotilul, care a explodat. Ajutorul a fost tratat cu atenţie de medicii deţinuţi, care i-au extras din piele, sute de pietricele pătrunse după explozie.

Am avut şi eu un accident minor, dar cu rezultate bune, pentru că am stat la infirmerie mai bine de o lună, în condiţii foarte favorabile. În realitate am vrut să sparg o bucată de carbid cu un ciocan, dar lovitura nu a spart carbidul care a sărit în piciorul meu, provocându-mi o rană pe piele. Eu nu am dat atenţie şi am pansat singur rana, fără să merg la infirmerie. Dar peste câteva zile am constatat că rana se înroşeşte şi mă doare. M-am dus la infirmerie cu rana deschisă, însă nu am spus că este de la carbid, ci de la o bucată de minereu. Am fost internat în infirmerie, unde era foarte bine şi tratat regulat de medici, dar fără rezultat palpabil. Rana nu mă mai durea, dar nu se vindeca deloc. Îmi convenea foarte bine situaţia şi acolo mă relaxam bine, întrucât aveam interlocutori de nivel înalt, printre care şi un episcop catolic şi aş fi rămas acolo oricât permiteau împrejurările. Numai că după vreo lună şi jumătate s-au sesizat ofiţerii de supraveghere, care s-au întrebat ce este cu mine de stau aşa de mult acolo. Medicii au luat măsuri radicale şi, după o anestezie locală, au tăiat toată pielea din perimetrul afectat, aplicând apoi nişte unguent. În mai puţin de o săptămână, rana s-a vindecat. Poate că dacă spuneam de la început că rana provenea de la carbid, luau măsurile mai repede, dar eu am profitat puţin, trăgând chiulul administraţiei cu acest prilej. Un alt accident înregistrat cu puţin înainte de venirea mea la mină s-a produs la construcţia unei suitori. Construcţia suitorii era socotită cea mai grea muncă din mină. Suitoarea înseamnă să sapi o comunicaţie între două orizonturi sau nivele diferite ale aceluiaşi orizont. Străpungerea se face ca peste tot, de jos în sus. Începeai, cu ajutorul perforatorului, o gaură în tavan, prin perforarea a aproximativ patru găuri pentru explozia cu trotil. După prima explozie, materialul cădea jos şi rămânea un început de gaură, prin care în tura următoare şi în toate celelalte, până se ajungea la capătul de sus, se construia o scară de lemn, iar pe ea se urca cu aparatul de perforat, furtunul de aer, furtunul de apă etc. Începeai apoi să perforezi deasupra capului. Îţi cădea în cap praful umezit de apă al rocii găurite şi făceai totuşi cele 4 găuri. La terminare coborai toate cablurile şi aparatele ca să poată exploda trotilul şi să nu le distrugă. Data următoare, când veneai, gazele din mină fuseseră evacuate de aerul aspirat pe galeriile principale, dar în fundul de sac al găurii verticale nu se evacuau pentru că erau mai uşoare decât aerul, aşa că trebuia ca operatorul să urce treptele cu furtunul de aer comprimat la gură şi să aşteapte ca acest aer din furtun să aerisească spaţiul interior şi apoi să urce din nou aparatele pentru lucru pe ziua respectivă. Accidentul s-a produs când furtunul cu care s-a urcat operatorul era undeva înnodat şi nu a trimis destul aer omului care a fost ameţit de gaze. Un ajutor care a încercat să-l salveze a fost şi el ucis de gaze. Din cauza dificultăţilor construcţiei unei suitori, tradiţia cere ca numele suitorii să poarte totdeauna numele constructorului, chiar dacă este deţinut. Şi în mină s-a respectat această tradiţie.

Am pomenit mai înainte despre depozitul cu procent slab de minereu de la orizontul 10. Chiar dacă era dezafectat, se efectua o circulaţie a aerului şi se putea lucra. Conducerea minei, constatând că are mână de lucru ieftină, a hotărât să reia exploatarea unui depozit abandonat, cu ani în urmă, ca nerentabil. Acest depozit era aproape de capătul extrem al minei, în apropierea puţului de evacuare, deci era cald şi aerul îmbâcsit cu tot felul de noxe.

Minereul era încărcat în vagoneţi şi apoi aceştia erau răsturnaţi într-un rostogol adânc de 80 m, care ducea la orizontul 11, unde era linie de vagoneţi pentru a transporta materialul la flotaţie. Numai că rostogolul acesta avea o hibă importantă. Era aproape tot timpul blocat pe la jumătatea traseului, prin faptul că o lespede mare se desprindea din pereţii lui şi la o gâtuitură se oprea şi bloca curgerea mai jos a materialelor. Deblocarea unui rostogol era o operaţie extrem de periculoasă, deoarece nu se putea face decât de jos în sus. Cineva trebuia să se apropie, urcându-se prin partea goală a rostogolului, până ajungea la locul blocării, urmând ca acolo să instaleze un calup de trotil cu fitil lung, după care să coboare. Pericolul de a se prăbuşi tot materialul peste cel care intervenea era permanent. Această operaţie se făcea o dată pe an şi pentru a nu întrerupe lucrul erau aduse echipe de muncitori care turnau minereul în groapă şi erau pontaţi după numărul vagoneţilor răsturnaţi în timpul zilei. Numai că noi ştiam că ei nu ne pot controla câţi vagoneţi am răsturnat, deoarece rostogolul era blocat pe la mijloc şi era ca un sac fără fund. În consecinţă, trăgeam chiulul în mod ştiinţific. Stăteam toată echipa la poveşti în timpul programului de muncă şi aveam grijă să avem permanent un vagonet încărcat, pentru a face faţă când vine un control. Controlul era cel mult o dată într-o zi şi noi eram atenţi la galeria principală, pentru că aveam o poziţie strategică şi se auzea când cineva păşea pe deasupra noastră şi atunci toţi ne apucam de treaba prin răsturnarea vagonului pregătit. În timpul taifasului, aveam grijă să calculam din timp în timp câţi vagoneţi am răsturnat până atunci, ca să nu ne încurcăm când va trebui să dăm raportul.

Trebuie însă să spun că deţinuţii nu erau străini de blocarea rostogolului cu lespezi mari de piatră, pentru că după deblocarea anuală a acestuia un specialist deţinut căuta undeva o lespede de o anumită mărime, pe care o ducea la gura de intrare şi-i dădea drumul înăuntru, bineînţeles ajutat de alţi colegi de suferinţă. Conducerea minei îşi însuşise teoria că rostogolul se blochează cu lespezi desprinse din propriul perete şi nu bănuia nimic. Turnători erau puţini şi erau bine cunoscuţi de noi.

Şi, astfel, aveam şi noi satisfacţia că ne puteam răzbuna pe comunişti pentru privarea de libertate la care eram expuşi.

Comparativ cu personalul de la canal al administraţiei, aici, la mină, parcă gardienii erau mai răi, însă nu aveau condiţii de a-şi manifesta decât rar ura faţă de noi, pentru că şi condiţiile de lucru ne fereau de acest contact. Aici majoritatea dintre securişti erau unguri, care, având sentimente atavice, făceau mai bine jocul comuniştilor de a teroriza poporul român.

O scenă din perioada mineritului mi-a rămas bine întipărită, pentru valoarea ei artistică. În colonie era un câine pripăşit şi adoptat de deţinuţi, care-l hrăneau şi l-au dresat să latre când vede vreun gardian în uniformă militară. O dată un ofiţer ne ţinea pe platoul din centrul coloniei încolonaţi şi debita un discurs furios pentru nerealizarea planului, indisciplină ş.a. Câinele a început să latre la el. Ofiţerul echipat cu nişte cizme solide în picioare, a început să fugă după el spre a-l lovi. Acesta a încercat să se ascundă în rândurile noastre, dar noi eram obligaţii să ne dăm la o parte şi atunci câinele a găsit scăparea în sala de mese, unde erau bănci şi mese din scânduri lungi şi unde căpitanul nostru nu mai avea nici o şansă să-l mai prindă. Văzând scena vrednică de o secvenţa de film, care exterioriza ura neputincioasă a teroristului, proiectată asupra urmăririi unui biet câine, puteai aprecia cantitatea de ură adunată în acea fiinţă omenească. Peste două zile, însă, câinele a fost împuşcat de securişti. Nu a durat mult şi a apărut un alt câine, care s-a dat repede de partea deţinuţilor ce-l hrăneau şi l-au dresat să latre la gardienii în uniformă.

O ultimă istorisire de la Baia Sprie, care ar putea explica şi motivul pentru care, după numai opt luni, am fost readuşi la Aiud: la birourile administrative ale lagărelor de deţinuţi politici exista pentru fiecare om un dosar personal cu datele administrative, dar şi politice, menţionând cărei formaţii politice a aparţinut când era liber. Periodic, cam o dată pe an, ne chemau la administraţie pentru verificare, când ne întrebau din ce partid am făcut parte, data şi locul naşterii etc. Eu, de obicei, spuneam că sunt legionar, fiind că aşa scria la dosar şi n-aveam chef să mă mai justific gardianului respectiv că aş fi fost ţărănist. La o asemenea verificare de rutină, la mina de la Baia Sprie, dar poate şi la altele, s-au constatat nepotriviri faţă de declaraţiile anterioare, în sensul că vreo 60 deţinuţi care înainte declaraseră că aparţin din punct de vedere politic unor organizaţii anticomuniste, fără partid de anvergură, acum declarau că sunt legionari. Alarmaţi, comisarii politici au început să-i chestioneze care este cauza acestei schimbări. Răspunsul a fost simplu: ?M-am convins că Mişcarea legionară este superioară din multe puncte de vedere şi coincide cu vederile mele!? Aceasta însemna fascizarea închisorilor şi era cea mai gravă alarmă pentru comunişti. În scurt timp s-a făcut tabelul cu toţi legionarii de pe traseul minelor din Maramureş şi au transportat pe legionari la Aiud, care a devenit de aici înainte de culoare verde. S-a făcut o nouă redistribuire a deţinuţilor, de asta dată după criterii de culoare politică, diferită de criteriul iniţial, când distribuirea se făcuse după criterii profesionale. La Aiud erau intelectualii, la Gherla muncitorii şi ţăranii, la Piteşti studenţii, etc. Prin noua triere, la Aiud erau numai legionarii, ca să nu mai poată prolifera, captând noi simpatizanţi, faţă de cei arestaţi iniţial.