De mult dorite a fi transcrise pe hârtie, aceste amintiri au fost aşternute, în sfârşit, din memorie, la capătul unei vieţi, când am împlinit 78 de ani, şi fără a beneficia de vreo însemnare zilnică. Evenimentele relatate încep cu al treilea deceniu al secolului 20 şi ar putea părea unora banale, dar spre deosebire de alţi confraţi de suferinţă trecuţi prin temniţele comuniste, eu nu mă voi opri numai la rememorarea bestialităţilor comise de braţul armat al partidului - securitatea ? care, în cazul meu, s-au estompat, ci voi începe cu descrierea mediului ambiant al unei familii şi a unui sat românesc din zona subcarpatică a judeţului Bacău - satul Sarata, comuna Solonţ. Pornind de la câteva cazuri tipice, voi readuce în prim-plan o lume azi apusă, cu problemele şi virtuţile ei. Astfel, pentru a da un exemplu, prin urmărirea elevului de şcoala primară şi liceu, de-a lungul copilăriei şi adolescenţei, dau la o parte vălul trecutului asupra societăţii şi şcolii publice din acea perioadă. O societate în care autorul nu a avut nici o funcţie oficială care să-i confere o răspundere deosebită şi, în consecinţă, nici acces la secrete de stat, ci numai la evenimente care au şocat şi influenţat destine supuse valurilor vremii. Unul dintre acestea s-a petrecut imediat după înscrierea în baroul avocaţilor din Bacău, în toamna anului 1945, când au început şi persecuţiile politice care mi-au marcat viaţa (patru arestări, unsprezece percheziţii domiciliare, opt ani detenţie politică). Încercând tot timpul să dezvălui contextul social politic al evenimentelor pe care le descifrez, am pus un accent mai mare pe unele din ele. Va apărea, bunăoară, un scurt istoric al luptei Partidului Naţional Ţărănesc, organizaţia Bacău, din perioada 1944-1947, al minimineriadelor din acei ani şi, în paralel cu acestea, aspecte din viaţa grea suportată de societatea românească sub jugul comunist, timp de 45 ani, prelungită apoi de calvarul tranziţiei, al cărui capăt încă nu se întrevede. Am ţinut să accentuez punctele de vedere ale unui fost deţinut politic asupra unor evenimente şi situaţii, care diferă de opiniile celorlalţi cetăţeni neimplicaţi şi care dacă ar fi fost aplicate, considerăm că nu s-ar fi ajuns la situaţia de astăzi. Într-adevăr, lipsa reformei morale a societăţii româneşti, cu care trebuia să înceapă reorganizarea postcomunistă, nu s-a realizat şi în consecinţă nici reforma justiţiei, poliţiei, procuraturii, lupta neînduplecată împotriva corupţiei, etc. În această privinţă noi am avut dreptate şi rezultatele se văd din plin. Actualul ministru liberal al justiţiei susţine, după părerea mea neîntemeiat, teoria continuităţii actului justiţional din epoca comunistă cu cea actuală. Consider că este în afara realităţii, deoarece nu poate fi considerată justiţie aceea care primea ordine de condamnare, în toate amănuntele, de la securitate. De altfel, acest ministru s-a declarat dezamăgit de prestaţia justiţiei, dar prea târziu şi, cred, fără convingere. Nu s-au dezvăluit, astfel, nici până azi dedesubturile evenimentelor din decembrie 1989, în care au fost ucişi fără rost peste 1000 de oameni, după fuga lui Ceauşescu. Or, toate acestea au traumatizat societatea românească, creând monştri în economie, miliardari de carton, corupţie la un nivel inacceptabil, economie subterană, etc. Votul popular din 1996 a creat, la rândul lui, o coaliţie guvernamentală şchioapă, care se împiedică în orice fundătură şi nu poate face faţă greutăţilor ce-i apar. Ilustrativă în acest sens e constatarea potrivit căreia, cu toate privatizările de până acum, economia românească este în proporţie de 75% de stat. În plus, numai prin devalizarea sistemului bancar s-a creat o gaură neagră în buget de peste 30 mii miliarde lei, despre care se spune că nu pot fi recuperaţi, deşi există acte oficiale de constatare. Justiţia şi celelalte organe competente sunt neputincioase, iar oamenii politici răspunzători de evoluţia negativă a societăţii, au intrat într-o suspectă indolenţă, chiar după 1996. Perspectiva sumbră a revenirii la putere a celor care au organizat mineriadele şi au încurajat haosul social şi financiar creează o stare de perplexitate şi pesimism, în faţa neputinţei şi prostiei umane. Şi, totuşi, trebuie să luptăm pentru progres, pentru ieşirea din criză şi aducerea bunăstării. Se pare că singura cale spre acest obiectiv se prefigurează doar prin intrarea ţării în Uniunea Europeană, NATO, organisme dispuse să ne acorde ajutoare materiale şi logistice pentru a depăşi impasul. Aceasta ca o prevedere optimistă asupra viitorului. La ce mi-au servit cei opt ani de detenţie politică? A fost numai bilanţul negativ al suferinţei la care se adună şi pierderea tinereţii în GULAG? Consider că a fost şi o salvare morală a spiritului, care a rămas neîntinat şi ferit de ispitele materialiste ce l-ar fi îndemnat spre capitulare. Privind acum retroactiv, mă întreb care au fost resorturile ce m-au împins spre o rezistenţă înverşunată, toată viaţa, împotriva comunismului? Desigur, în primul rând educaţia din şcoală, familie, opinia publică. În al doilea rând, conformaţia mea spiritual-morală, care nu a acceptat compromisurile şi înjosirea personalităţii. În al treilea rând structura temperamentală, care a făcut ca să nu am niciodată senzaţia acută de frică. Am rezistat, astfel, şi am activat în Partidul Naţional Ţărănesc din 1945 până la ultimele momente ale existenţei lui, din 1947, nemaifiind cineva care să-mi poată reproşa că l-am lăsat pe poziţie şi am plecat. După detenţie, înţelegând situaţia în mod realist, adevărul dureros că e imposibil de schimbat ceva, m-am retras din vâltoare, nemaioferind ocazia unor noi represiuni, dar nu am acceptat compromisul oferit de securitate, rămânând tot restul vieţii un modest cetăţean, independent şi singur. După 1989 am reluat activitatea în PNŢ cu tot elanul, dar nu am mai urmărit ascensiunea socială, fiind în vârstă înaintată, şi la 76 ani m-am retras din viaţa activă a PNŢCD. Veţi constata, aşadar, în cuprinsul următoarelor pagini, o anumită atitudine faţă de evenimentele sociale şi politice ale societăţii postdecembriste, care reprezintă punctul de vedere al autorului. Aceasta este, în parte, împărtăşită de mulţi din cei ce au trăit această epocă şi care susţin că nu se poate construi nimic bun pe un trecut dubios şi nesupus purificării morale. Desigur, în opoziţie sunt mulţi interesaţi, care susţin că trebuie să nu ne mai referim la trecut, ci să privim numai înainte, la viitor. Evoluţia societăţii noastre se pare că dă dreptate primilor. Aştept reînvierea şi redresarea societăţii româneşti, încă în timpul existenţei mele. AUTORUL Bacău 1 decembrie 1999. |
