Madrid, 5 martie 1990

                    Douăzeci de ani am aşteptat întâlnirea cu Vintilă Horia.  Citisem ?Dumnezeu s-a născut în exil? în 1970, primăvara. Îmi pregăteam examenul de licenţă şi colaboram la Radio. Într-o zi, un redactor de la Cultural mi-a arătat o carte învelită în hârtie albastră. ?Poimâine o dau înapoi?, mi-a spus. După două zile, întreaga  lume a lecturilor mele căpăta o nouă înţelegere. Am simţit atunci că se mişca şi se  schimba ceva în miezul lumii  pentru că exista acea carte,  pentru că eu o citisem  şi pentru că era scrisă de un român. Eram chemată de lumina unui alt orizont, tot atât  de misterios ? mi se părea atunci ? ca  toate  celelalte,  dar  mai  apropiat:  sufletul  meu.

       Ovidiu era simbolul omului şi al creatorului exilat, Ovidiu era Vintilă Horia, dar Ovidiu eram şi eu care trăiam în România o altă formă de exil. Peste câtva timp l-am auzit pe Vintilă Horia într-un interviu difuzat la radio Europa Liberă.  Mă uimise tinereţea şi expresivitatea glasului, impecabila rostire româ-nească? Aveam impresia că aud  vocea cuiva cu care vorbisem de foarte multe ori, pe care-l întrebasem o mulţime de lucruri, care îmi dăduse câteva răspunsuri.                                                                                

             La 5 martie 1990 l-am întâlnit prima dată la Madrid.  O oră a durat întâlnirea în care mi-a acordat un interviu pentru televiziune, devenit unicul document audio-vizual din România al acestui scriitor. Ţin minte primele mele cuvinte cu care  încercam  să-mi camuflez emoţia pe care n-o mai puteam controla. Mă voi ruşina tot restul vieţii  pentru conţinutul lor extrem de pueril. ?De azi  încolo ziua de 5 martie  devine o dată importantă în jurnalul meu.? ?Ştiu, mi-a răspuns, vei scrie în jurnalul tău că în ziua în care s-au împlinit 37 de ani de la moartea lui Stalin, l-ai  întâlnit pe Vintilă Horia. Şi eu voi scrie în jurnalul meu că-n ziua asta a venit la mine primul reporter  din România. Cât te-am aşteptat! Bine-ai  venit!? M-a uimit cât de rapid mi-a înmuiat crisparea şi mi-a anulat emoţiile care mă bulversau. Peste câteva minute vorbeam ca nişte vechi şi bune cunoştinţe  care  se  reîntâlneau  după  o  vreme. Ne aflam în plin centrul Madridului, în locuinţa unei doamne plecate, ca şi Vintilă   Horia, de aproape cincizeci de ani din România. Pe tot  parcursul filmării mi s-a părut  că  acea seară şi Madridul  se  dizolvau  lent,  lăsând  loc  unui  alt timp  şi  unui  alt  spaţiu? 

          Viorel Sergovici face ultimele corecţii de lumină. ?Ce ciudat, spune, parcă vă ştiu de undeva, parcă v-am văzut pe stradă la Bucureşti???Probabil, zâmbeşte Vintilă Horia,  de  aproape  cincizeci  de ani mă plimb zilnic în vis pe străzile Bucureştiului?? Filmarea începe.     

         - La Madrid, de vorbă cu domnul Vintilă Horia, una din cele mai importante voci ale literaturii române din exil. Acum este prima oară când acordaţi un interviu Televiziunii Române.

       -  Cred că nici nu se putea altfel.

       -  Cum aţi privit România în 22 decembrie 1989?

       - Cred că am intrat într-un vis atunci, din care, trebuie să recunosc, nu am ieşit încă. Sper să ies într-o zi din visul ăsta care a fost splendid până acum, sper să continue splendoarea lui şi de acum înainte. Probabil că visul se va întrerupe într-o zi sau alta, mai curând sau mai târziu, în momentul când o să pot să mă întorc în ţară, poate peste câteva săptămâni.

         - V-aţi propus acum să veniţi în ţară?

        - Aş fi vrut să vin imediat, chiar atunci, la sfârşitul lui decembrie, însă aveam încă o mulţime de cursuri de terminat, abia mâine termin ultimul curs aici la Madrid, şi sper ca prin aprilie sau mai, dacă lucrurile continuă aşa cum sunt, sau dacă se vor îmbunătăţi, aşa cum sper, să pot merge la Bucureşti. E un lucru aşa de covârşitor în existenţa mea, numai ideea, numai cuvântul întoarcere acasă, încât îmi pun problema în fiecare zi şi în fiecare noapte, pentru că nu pot să  dorm  din  cauza  asta,  cum  o să reacţionez                              

când o să mă dau jos din avion la Otopeni?tot Otopeni se cheamă, nu?? pentru că nu ştiu cum o să reacţionez, o să leşin, o să mor, o să plâng, o să cad jos ca să sărut pământul?e una din întrebările mari care plutesc încă în viitorul meu.

         -  Numai clipa de atunci le va da răspunsul.

         - Probabil, pentru că nu poţi să pregăteşti, nu poţi să planifici asemenea momente. Va fi probabil momentul cel mai important din viaţa mea.

         - Cineva spunea că ?însingurarea este forma cea mai înaltă de a colabora cu ceilalţi.? În anii exilului dumneavoastră aţi simţit această colaborare, această comuniune, şi mai ales, cum aţi simţit-o  cu cei din spaţiul cultural românesc?

        - Pot să  spun că n-am fost singur niciodată, de fapt nu m-am despărţit, nu m-am rupt niciodată de România, şi am reuşit să nu mă rup, adică să nu mă pierd în fond, scriind poezii în româneşte. Deşi viaţa m-a obligat, din multe motive, să-mi scriu romanele şi cărţile mele în general, în franceză sau în spaniolă, întotdeauna am păstrat contactul cu România prin limbă, scriind poezii în limba română. Am publicat mai multe volume de poezii, am unul care sper să apară în curând în România, deci contactul l-am păstrat prin limba cea mai de sus, limba poeziei. În afară de asta n-am încetat nicicând să scriu poezie, sau să redactez jurnale intime în limba română, dar n-am încetat niciodată să citesc cărţi în limba română, fie cărţi pe care le aveam, clasici cum ar fi Eminescu, pe care n-am încetat niciodată să-l citesc, să-l iubesc şi să-l admir, dar şi citind cărţi pe care le primeam din România. Mi-aduc aminte de o perioadă de acum câţiva ani, când, nu ştiu din ce cauză, n-aş putea să explic lucrul ăsta, probabil era o nevoie profundă de a executa acest ritual zilnic, mă duceam la mine în birou, dimineaţa, înainte de a lua micul dejun sau de a mă îmbrăca, mă aşezam pe un scaun şi, în faţa mea pe masă, aveam cel puţin o duzină de cărţi de poeţi români de acum: Marin Sorescu,  Romulus Vulpescu,  Geo Dumitrescu, cărţi pe care le aveam întotdeauna la îndemână şi îmi începeam ziua, intram în activitatea mea zilnică, abia trezit din somn, deschizând la întâmplare un volum şi citind uneori pentru a suta oară un poem al unuia din aceşti poeţi pe care vi i-am citat acum şi alţii pe care nu mi-i aduc aminte. Eram într-o legătură permanentă cu România, cu Ţara. Întâi era permanentă prin amintire, în al doilea rând era permanentă prin lectură, în al treilea rând era prin vis. Am păstrat o legătură permanentă cu România din vis. Chiar acum câteva zile m-am visat iarăşi la Bucureşti?ţin să spun că Bucureştiul din vis, din fericire probabil, era un fel de vis compensatoriu, cum se spune, n-avea nimic de a face cu Bucureştiul real. Deci mă trezeam la Bucureşti, mă trezeam în vis vreau să spun, cu oarecare frică. Eram în Ţară cu paşaport străin, nu ştiam ce o să mi se întâmple în momentul în care un miliţian, sau un poliţist avea să mă oprească pe stradă şi să-mi ceară paşaportul, să vadă numele meu acolo şi, în mod logic, să mă ducă la poliţie. Deci eram la Bucureşti cu un sentiment teribil de teamă. După aceea ieşeam din cartierele în care am copilărit: Costache Negri, Calea Dorobanţilor, vizavi de Televiziune, mă plimbam pe o stradă, căutam întotdeauna ori o grădină publică, nu ştiu de ce, sau un loc în care să beau o cafea sau să mănânc o prăjitură. Mergeam pe stradă şi deodată s-a deschis în faţa mea un bulevard uriaş?

         - În căutarea spaţiului pierdut?

         - Pierdut şi regăsit. Era un bulevard foarte mare care se chema bulevardul Brătianu pe vremuri? Biserica Italiană? nu ştiu cum se cheamă acum şi care bineînţeles semăna numai în parte cu cel de pe vremuri, o stradă foarte civilizată, enormă, plină de blocuri uriaşe pe o parte, pe partea unde e Biserica Italiană, şi ceva mai în fund, către locul unde este Intercontinentalul acum, se deschidea o perspectivă enormă şi ea plină de monumente istorice, toată istoria României era concentrată în cartierul acela, cu Biserica de la Curtea de Argeş, cu codrii, cu Horezu, cu bisericile din Bucovina, ca şi cum prin vis găseam o cale care mă ducea într-un fel de inimă a trecutului, unde mă simţeam foarte bine, şi-mi spuneam ?uite , au trecut ani de zile şi România s-a restructurat într-un fel, cum să spun, rimând perfect cu trecutul ei.?

         - Era poate şi o cale din nou către dumneavoastră?

         -   Probabil o cale către mine, sau către viitoarele mele cărţi, pentru că din vis în vis şi din carte în carte, acum doi ani, am ajuns la o idee de roman pe care am să-l scriu în româneşte, după ce o să mă întorc din Ţară şi unde sper că am să pot concentra toată această pasiune, sau pătimire românească, pentru că istoria românilor este istoria unor patimi care încep, aş zice, cu sinuciderea lui Decebal la Sarmizegetusa şi se termină cu morţii de la 22  şi 23 decembrie.

         - Mi-aţi spus înainte de acest interviu că în ultimul timp aţi primit multe scrisori din ţară cu ocazia apariţiei în ?România Literară? a unui fragment de roman. Cum vi s-au părut aceste scrisori, cum aţi simţit această nevoie de dialog, a celor ce v-au scris, cu dumneavoastră?

         - Eu cred că din decembrie încoace viaţa mea se concentrează pe aşteptarea scrisorilor şi a publicaţiilor din România. Mă scol dimineaţa şi, la ora unsprezece, după ce am realizat o parte din activitatea mea,  mă reped la barul de peste drum, -  care  este într-un fel de grădină, eu locuiesc într-un sat acum - unde vine poştaşul la unsprezece şi jumătate şi aduce corespondenţa pentru casele dimprejur. Mă aşez acolo, iau o cafea, poştaşul vine la mine, mă salută ?Buenas dias, signor Vintila? şi scoate din sacul lui corespondenţa, îi ofer o cafea aproape în fiecare zi -  suntem foarte buni prieteni - şi încep să desfac scrisorile. În special în ultimul timp sunt scrisori din România. Azi dimineaţă am desfăcut cinci. Una din ele era, de pildă, de la Alexandria, scrisă de un tânăr poet care-mi trimite şi mai multe poezii, nu vreau să-i  spun numele, deşi îl am foarte proaspăt şi limpede în memorie, una dintre ele îmi este adresată, îmi spune că a citit fragmentul de roman din ?România Literară?  şi că niciodată în viaţa lui n-a trăit clipe de armonie şi de entuziasm atât de mari. Când primeşti o astfel de scrisoare? şi acum, vorbind despre ea, mă emoţionez atât de tare încât îmi vine să întrerup fraza?.

        - Ce scrieţi acum?

        - Acum scriu, în primul rând, un jurnal intim. Presimţind ce avea să se întâmple în România, în ianuarie 1989 am început să scriu prima mea carte în româneşte, în proză, în exil, un jurnal în care relatez lecturile mele, întâlnirile mele, scrisorile din Ţară, întâmplările din Ţară, tragedia poporului român, genocidul la care a fost supus, călătoriile, conferinţele, cursurile, întâlnirile cu lume interesantă din Occident, cărţile care mi-au apărut, articolele despre mine, în fine şi cărţile viitoare, schiţarea cărţilor viitoare, printre ele această carte despre care vorbeam adineauri şi la care în minte lucram de vreo doi ani de zile şi pe care n-am să pot s-o încep până n-am să mă întorc în România. Vreau să revăd anumite locuri pe care nu le-am văzut de mult, şi să văd altele pe care nu le-am văzut niciodată. Îmi dau seama că fără această întâlnire cartea mea nu este posibilă, şi vorbesc despre asta în ultimul jurnal. Primul volum este gata, se încheie la 31 ianuarie 1989. Am terminat un volum de versuri în româneşte şi un volum de versuri în spaniolă, trebuie să apară la Paris în curând un roman care se cheamă  Cheia amurgurilor, un roman aşa- zis istoric, dar care de fapt nu este istoric, numai personajele sunt istorice, însă problematica lor este una foarte contemporană, ?cam ăsta ar fi stilul meu în roman.  Alte lucruri stau să apară în diverse locuri. A apărut de curând în America de Sud, la Santiago, în Chile, o Introducere în literatura secolului al XX-lea.

        - Cultura este drumul cel mai scurt către libertate, a spus-o un mare muzician, Sergiu Celibidache. Credeţi acest lucru?

        - Drumul cel mai scurt către libertate este credinţa.

        - Ce credeţi că are de spus, la ora actuală lumii,  spiritul creator al poporului român?

        - Asta este una dintre problemele pe care mi-am pus-o foarte des în ultimul timp. Care este simbolul spiritual al poporului român?  A avut o lungă istorie, o istorie de aproape 3000 de ani, unul din popoarele cele mai vechi din Europa. Întrebarea este ce cântăreşte poporul român în cântarul metapolitic al lumii?  I-am recitit pe Blaga, pe Mircea Eliade, pe Constantin Noica şi alţi gânditori români care s-au ocupat de problema asta, comparând acest fel de a face filozofia culturii sau filozofia istoriei cu alţi filozofi occidentali, cum a fost Spengler, sau Ortega y Gasset, sau Unamuno şi alţii. Şi ei şi-au pus problema asta  faţă de Europa, sau faţă de Spania, de Germania, sau de Franţa. Problema i-a pasionat şi pe intelectualii argentinieni acum vreo 50 de ani. M-am întrebat: ce înseamnă România şi care este colaborarea ei la contextul culturii universale, la contextul trăirii universale?  Am ajuns la concluzia că, peste războaie, peste înfrângeri sau victorii, peste agitaţii politice sau sociale şi chiar peste agitaţii culturale, românul este un prototip universal pentru viitor. Cred că este singura fiinţă umană care a ştiut să adune din trei milenii de experienţă şi de patimi, în special, este singura fiinţă umană care nu s-a războit niciodată ca să facă rău voit altuia. Niciodată românul nu a vrut să cucerească teritorii care nu i-au aparţinut. Deci este un om fundamental al unei păci universale, care o să vină odată în omenire, poate nu prea târziu, şi al cărui fundament omenesc l-a pus omenia română. Asta este credinţa mea? 

        ?Când vei privi în România interviul de astă seară, să ştii că odată cu tine şi eu îl voi vedea, peste umărul tău?, mi-a spus  Vintilă  Horia  la  despărţire.

         Interviul s-a difuzat pe 8 aprilie 1990. Era Duminica Floriilor. Reacţiile, de public şi de presă, au cuprins toată gama: de la bucurie şi chiar extaz, la revoltă, ură şi chiar ameninţare. La poarta din Pangratti a Televiziunii Române ?  atunci numită şi Liberă -  soseau scrisori şi oameni care doreau să-mi comunice personal părerea lor. Peste câteva zile, tot acolo a venit un plic în care se aflau mai multe bileţele cu următorul conţinut: ?Legionara Marilena Rotaru a pregătit la Madrid un complot împreună cu legionarul Vintilă Horia. Să dispară!? Nu ascund că astfel de mesaje mă făceau să simt ceva mai mult decît o strângere de inimă?Crezusem că frica ieşise cu totul din mine, realitatea îmi arăta însă că mai rămăsese zaţul.  România era o imensă rană vie care nu se putea vindeca decât cu preţul apariţiei altor plăgi şi altor focare. Era efectul adevărului care nu putea purifica altfel decât scoţând la lumină noi şi interminabile mizerii?Iar noi trăiam pe hotarul dintre o lume care nu putea să moară, şi o  alta care nu putea să se nască?

        I-am telefonat lui Vintilă Horia la Madrid, a doua zi după difuzarea interviului. Primise câteva telefoane din România de la cunoscuţi care-şi exprimaseră bucuria că, în sfârşit, numele şi persoana lui nu mai erau cenzurate. I-am vorbit despre proiectul meu, Memoria exilului românesc, şi despre ideea care-mi încolţise în minte chiar înainte să plec de la Madrid: un documentar despre scriitorul Vintilă Horia, despre exilul lui şi despre întoarcerea lui din exil. A treia zi de Paşti, în 20 aprilie 1990,  primesc o ilustrată: ? Christos a înviat! Voi fi la Bucureşti la începutul lui iunie. Vă voi comunica din timp ziua şi zborul. Mă emoţionează ideea filmului. Sper să fiu un bun actor? Mi-a părut bine că v-am cunoscut la Madrid. Aţi fost ca un sol aşteptat, care-mi aducea de acasă, veşti de renaştere. Vă sărut mâna şi pe curând, Vintilă Horia.?

                  Mă bucuram şi, totodată, mă îngrijoram: dacă un interviu a declanşat asemenea reacţii, prezenţa sa ce-ar mai putea provoca?!

                 La începutul lui iunie, o nouă ilustrată mă anunţa că şi-a amânat venirea în jurul datei de 15 septembrie, când trebuia să-i apară două cărţi: primele din  România! La câteva zile după primirea noii veşti, a urmat 13-15 iunie 1990. Piaţa Universităţii era pe ecranele tuturor televizoarelor lumii. În timpul uriaşei manifestaţii, Vintilă Horia trimisese un mesaj prin care se autointitula ?Golan?. Mi-a telefonat plin de îngrijorare: dacă sunt bine, dacă nu m-au vizitat minerii? Şi încercând să glumească: ?Ai grijă, ştii că avem de dus la capăt un proiect? De film vorbesc. Oricum problema venirii mele în România acum nu se mai pune. Îţi aminteşti, ţi-am spus că am început să mă întorc prin scris. Mi-e teamă să nu rămân doar cu întoarcerea asta. Poate vii cu soţul tău la Madrid, într-o vacanţă, să putem vorbi mai mult despre mai multe??

          La începutul lui octombrie soţul meu trebuia să plece în Spania, ca să scrie despre meciul de fotbal dintre   Politehnica   Timişoara   şi   Atletico  Madrid.

Mi-am luat bilet la acelaşi avion, eu însă, cu destinaţia Vintilă Horia. Prima întâlnire a fost marcată de febra meciului de a doua zi. Vintilă Horia trăia această prezenţă românească extrem de intens. Era şi un pasionat al fotbalului, dar atunci vedea în ocazia ivită şi altceva: ?Dacă eu nu pot merge în România, vine România la mine?? Meciul a fost un succes al echipei timişorene. Vintilă Horia exulta. ?Ce zici?? m-a întrebat într-un târziu, văzând reacţiile mele foarte scăzute comparativ cu evenimentul.? Mă bucur, dar vreau să scap odată de mirosul ăsta de petarde încinse, parcă eu am luat foc", i-am spus. "E cel mai pur aer de România pe care-l respir după aproape cincizeci de ani?, l-am auzit. În zilele următoare ne-a dus să vedem Escorialul, Segovia, Alcal? de Henares, Avila, Valle de los Caidos.  Se bucura de bucuria noastră şi de faptul că descoperea puncte comune de percepţie a ceea ce vedeam şi discutam. La Segovia m-a simţit copleşită de emoţia unui apus de soare cum nu mai văzusem. ?Să nu uiţi că am fost împreună într-o splendidă lumină de amurg?. N-am uitat. Tot acolo, pe o poartă de fier, mi-a arătat o inscripţie: MMLI. Apocalipsul??, a zâmbit schiţând în aer un mare semn de întrebare.  La şaptezeci şi cinci de ani avea o înfăţişare de om încă tânăr, şi-n tot ce făcea şi spunea era expresia unei imense culturi. Mulţimea şi vastitatea domeniilor în care se mişca mă uluiseră.  Nici o ostentaţie nu puteai desluşi în modul în care se purta şi vorbea. O simplitate de blazon princiar ţinea întreaga sa fiinţă sub imperiul unei înalte măsuri. Privindu-l şi ascultându-l, mi-am dat seama  că talentul şi erudiţia erau cuprinse şi exprimate nu numai în cărţile lui, ci şi în gesturile simple, în zâmbet, în mers, în felul în care mânca sau bea. Într-o zi am hotărât să ne retragem sus, în biblioteca şi camera sa de lucru de la Villalba  şi să vorbim în faţa unui magnetofon.