Muscalii, trecând Dunarea, luara trei drumuri si mergeau din biruinta în biruinta.

O despartire fu trimisa ca sa ia Nicopolea. Generalul care o comanda ceru generalului Manu, care era la Slobozia, sa lucreze împreuna. Acesta, pe de o parte, batu cetatea cu tunuri din partea noastra, iar pe de alta parte, însirui pe marginea Dunarii o parte din vânatorii români, carii sa deschida focuri împotriva turcilor la vreme de trebuinta.

Aceste miscari fura de mare folos muscalilor. Luara Nicopolul cu ajutorul românilor mai curând decât ar fi crezut. Dara în raportul ce facu generalul muscal catre Imparatul nu gasi o vorbulita macar sa zica de ajutorul ce îi dete românii.[...]

Ajunsi la Plevna, muscalii mâncara o trânteala buna. Atunci ei chemara în ajutor oastea de la Nicopole. Muscalii nu puteau parasi acest oras, pentru ca locuitorii, cea mai mare parte turci, le era[u] vrajmasi s-apoi acolo aveau mai multe mii de prizonieri.[...]

Atunci o parte de ostire se urcara [sic!] pe vaporul Aneta care mai tragea dupa dânsa [sic!] câteva slepuri cu ostasi si trecura Dunarea. Cât tinu drumul muzica cânta imnul national în strigarile necontenite ale militarilor de "Sa traiasca România!"

Noroadele de pe marginea Dunarii din partea turcilor iesira înaintea românilor si-i primira ca pe niste mântuitori.

Cum pusera piciorul românii în Nicopole, îndata începu a fâlfâi steagul nostru tricolor d-asupra cetatii. Pornirea de bucurie a noroadelor si a militarilor nu se poate spune. De la Mihai Viteazul nu se mai vazuse steagul nostru pe tarmul cel drept al Dunarii. Iataganul turcesc care baga în boale odata pe românasii nostri cei harnici si iubitori de pace se rupse în doua în ziua când turcii începura a bombarda orasele noastre. Acum sa se gateasca si ei a gusta baioneta curcanilor nostri.

Si mai încercând rusii o învingere la Plevna si în alte locuri, acum cerura ajutor curat de la general Manu, zicând ca sunt în primejdie de pieire si ca i-a înfainat [în sensul de macinat] turcii. General Manu le raspunse cum trebuia sa le raspunda. El le zise:

- Eu nu ma pot misca din loc pâna nu-mi va veni cuvânt de la capetenia armatei noastre, Domnitorul românilor. Eu aici în Nicopole nu sunt de capul meu. Sa-mi zica Voda al nostru: mergi, si îndata voi pleca.

Atunci rusii, siliti de strâmtorare si de ananghie, aproape striviti de turci, desertând Târnova cu grabire, Marele Duce Nicolae facu de asta data ceea ce nu voise sa faca de la început. El scrise depesa urmatoare Domnitorului nostru:

"Altetei Sale Domnului Carol

la Poiana

Vino în ajutorul nostru. Treci Dunarea unde vei voi, cum vei voi, sub ce conditii vei voi, dar vino grabnic în ajutorul nostru. Turcii ne prapadesc. Cauza crestina este pierduta.

Nicolae"

Asa, vezi! Cu chipul acesta putem sta de vorba. Daca faceau ei din capul locului o buna învoiala cu noi atunci când Domnitorul nostru îi ispiti sa vaza în ce apa se adapa ei, cam ce au de gând sa faca si daca credeau ca le puteam fi de ajutor, mergând asupra vrajmasului Crucii fiecare armata cu comanda ei, cu steagul ei, cu cinstea ei, cu dichisul ei, azi nu era sa se umileasca pâna într-atât încât sa plece capul cu rugaciuni. Dar se vede ca asa a vrut Dumnezeu. Ca sa nu ramâie de minciuna parimia: "Mândrilor le sta Domnul împotriva".

Domnitorul, vazând primejdia, pe de o parte, în capul românasilor trecu Dunarea, iara, pe de alta parte, puse sa se astearna pe hârtie ponturile acestei treceri si a se încheia un tractat de alianta în toata regula, care ponturi fura cam urmatoarele:

"Armata româna va opera ca un corp independent alaturi cu armata ruseasca. Ea ramâne supusa propriilor sale regulamente. Daca cele doua armate ar opera în întelegere, generalii rusi n-au dreptul sa se amestece în conducere[a], nici sa intervina pentru dispozitia trupelor române. Drepturile printului Carol ca comandant-sef ramân neatinse. El se va întelege pentru miscarile trupelor cu Marele Duce Nicolae si cu statul major rus".

Adeca armata româna sa fie fata cu armata ruseasca mai tot în acelasi raport cum era armata Sardiniei fata cu armata Franciei la 1859.

Pâna sa se încheie cuvenitul tractat de alianta, Domnitorul porunci sa se faca toate pregatirile pentru trecerea Dunarii. Spre aceasta ofiterii români asezara un pod pe Dunare între Corabia si Islaz. Era o priveliste mareata, religioasa si jalnica în ziua pornirei. Mareata prin însasi însemnatatea ei. Cât era câmpul de mare acolo la Corabia, ochii nu putea[u] coprinde oastea toata. Gemea câmpia de multimea ostasilor români asezati pâlcuri, pâlcuri, fiecare cu rânduiala lui. Ma rog, 40 000 de oameni erau aceia, nu gluma, apoi o sumedenie de tunuri, cu calabalâcuri, cu d-ale mâncarii si câte si mai câte, tot de treaba ostilor.

Religioasa, fiindca acolo în mijloc, par[intele] episcop al Râmnicului, fata cu Domnitorul si cu toate capeteniile ostirei, facu o rugaciune în auzul tutulor pentru izbânda armatelor crestine.

Jalnica, fiindca o multime de parinti de ai flacailor nostri, o multime de sotii de ale barbatilor lor caciulari, o multime de surori si copii, frati cu voinicii razboinici ce erau gata de plecare venisera sa-si ia ziua buna si a-si cere iertare unul de la altul, ca si cum ar fi fost gata de moarte.

O femeie tânara, ca si multe altele, venise cu copilasul în brate, un copilas ca de trei luni. Ea se apropie si da sotului copilasul în brate. El îl saruta si, înapoindu-l nevestei si sarutând-o si pe dânsa, îi zise:

- Ramâi sanatoasa, femeie. De va vrea Dumnezeu, ne vom mai vedea, de nu, apoi spune acestui prunc când s-o face mare ca tata-sau a pierit aparându-si tara. Eu ma duc unde ma cheama datoria. Dumnezeu sa va aiba în grija!

Atâta zise si intra în rândul soldatilor la locul lui.

Femeia puse mâna la ochi, caci o podidise[ra] lacrimile.

Dara cine poate sa povesteasca câte lacrimi picara în aceeasi zi din ochii batrânilor, femeilor, tinerilor si copiilor, rude de ale militarilor ce plecau la razboi?[...]

Domnitorul puse piciorul întâi pe pod si dupa dânsul se grabea, care de care, sa treaca podul mai curând, ca sa dea piept cu pagânul, vrajmasul Crucii, însa cu pas masurat si cu buna rânduiala, ca niste adevarati ostasi.

Stranepotii voinicilor din 1396 de la Nicopole si cei din 1444 de la Varna treceau Dunarea cu steagul tarii întins si în sunetul muzicei, mergând sa înfrunte cerbicia turceasca si sa scuture jugul ce de veacuri apasa pe români.

Trecând Dunarea, Domnitorul primi comanda de capetenie si a unui corp rusesc, care se alaturase de oastea noastra, Corpul al IV[lea], si comandantul rus veni sa se puie sub ordinele Domnitorului.

Mitropolitul-primat din Bucuresti porunci sa se scoata moastele Sfântului Dimitrie din Mitropolia din Bucuresti, sa faca litanie, sa ocoleasca orasul cu ele, si denii prin toate bisericile din tara, sa se faca sa se îndure mult-milostivul Dumnezeu spre izbânda crestinilor. Aceste denii se facura pâna la caderea Plevnei.[...]

Inca de cu seara, adeca la 29 august, Domnitorul nostru trimise ostirei în scris rânduiala de batalie de a doua zi. Si astfel în ziua de 30 august, la 5 ceasuri de dimineata, dupa porunca, se adunara coloanele de atac. O negura deasa de care arareori se vede se lasase. O ploaie d-alea maruntelele, deasa si patrunzatoare, începu sa cada. Parea ca Dumnezeu, pentru pacatele noastre, venise în ajutorul turcilor în ziua aceea. Pamântul clisos facea anevoios umblatul. Mai cu seama la navala ce se dete asupra redutelor de pe deal. Cu toate acestea, biruinta fu de zece ori mai mare, fiindca oastea noastra avu a se lupta nu numai cu turcii, nu numai cu armele cele multe si perfectionate de care erau întesate redutele, dara înca si cu elementele cari le venise în ajutor. Tunurile noastre dau vârtos si, de ce mergea, îsi înteteau focurile. La 9 ore se dete trupelor mâncare. Vru [sic!] sa le dea nitel rachiu mai mult decât în celelalte zile, ca sa prinza curaj. Ei [sic!] zisera: voim sa ne batem pe trezie, ca sa stim când vom muri pentru tara.

Domnitorul, catând asupra ostasi mei cari erau gata sa intre în foc lacrama si zice catre cei ce îl înconjura[u]: "câti baieti d-ai mei n-are [sic!] sa mai vieze azi!"

La 3 ceasuri era hotarât sa înceapa navala. Tunurile bubuiau de socoteai ca are sa se scufunde pamântul. La 3 ceasuri fara câteva minute, doua coloane românesti pornira la asalt. In capul fiecareia mergea câte un batalion de lucratori cu scari, cu fascine si galioane, apoi veneau vânatorii, trupe de linie si apoi curcani. Ploua de zor. La 3 ceasuri si 10 minute, când începura a se apropia de santurile redutei, ai nostri fura întâmpinati de o ploaie de gloante si mai deasa decât ploaia de apa: o adevarata grindina de plumburi. La 3 ceasuri si jumatate veni stire la ai nostri ca coloana ruseasca de ceea parte a redutei, ce trebuia sa mearga la asalt, este gata sa porneasca. Toata lumea se întreba de ce întârziase cu o jumatate de ceas. Aceasta are... [text lipsa în manuscris].

Ostenii nostri înainta[u] si dânsii vârtos. Se întunecase de nu mai vedeau unde puneau piciorul de multimea gloantelor care pârâiau necontenit. Ii zapacise negura focurilor de pusti, de nu mai stiau unde se afla. Totusi, flacaii nostri înainte mergea[u]. Alunecusul le îngreuia mersul. Ei însa tot înainte da[u]. De trei ori trecura santurile cele adânci si ajunsera la zidul redutei Grivita si de trei ori fura siliti sa se retraga, mai mult de nabuseala si de fumul pulberei de pusca, care îi îneca de nu mai putea[u] sa-si traga sufletul.

Era[u] cinci ore seara. Ei se vazura stapâni pe pozitii.

A patra oara când se repezira, bravii nostri urcara scarile, urcara vârtos si nu se lasau a fi biruiti. Dara turcii, nemiluit, neica. Dara dedeau si ai nostri cu patul pustii, cu ce apucau, la tartacuta, de le sareau creierii turcilor cât colo. In sfârsit, dete Dumnezeu de izbutira sa puie piciorul în reduta.

In minutul când unul din capitanii care era în capul scarii si însufletea curajul militarilor cu curajul sau, capitanul Valter Maracineanu, voia sa împlânte steagul pe Grivita, un glont pagân îl lovi drept în inima si cazu. In caderea lui, el zise: "Inainte, copii! Sa traiasca România!"

Acum sa fi vazut lupta adevarata. Acum sa fi vazut pe soimii muntilor nostri cum stie [sic!] sa se lupte. Erau, vezi, fata în fata cu pagânul, crezând ca avea dinaintea lui porumbei. Nu-i mai trebuia românului nici sabie, nici baioneta. El întorsese patul pustii si dintr-o lovitura trimitea pe ciutaci la Mahomet al lor. Atât de se îndârjisera vitejii nostri, încât i-ar fi mâncat de vii pe turci. Vezi ca acum se gaseau piept la piept. Acum, adeca, voiau sa-si scoata din capete necazul de atâtea zile de când se bateau fara sa stie cu cine, fiindca nu vedea[u] nici cap de turc, ci da[u] asa orbesc în ziduri, pe când turcii dedeau în carne.

La 6 ore seara Grivita era în mâinile alor nostri.

Si multa lume mai cazu, Doamne, în ziua ceea! Si multe vaduve mai ramase! Si multi copii sarmani de tata, si multi batrâni fara sprijinul batrânetelor lor!

Toti acestia se mângâiau, o mângâiere sufleteasca, stiind ca mortii în razbel pentru scaparea tarii lor de sub jug sunt ca si mucenicii carii s-au jertfit pentru lege. Ei s-au dus la loc de verdeata, la loc de odihna, unde nu este nici durere, nici suspin, s-au dus, adeca, în viata vecinica, în locurile celor fericiti, dupa cum spune la carte.

Peste noapte, turcii voira sa-si reia pozitiile. Lupta fu sângeroasa. In minutul când românii umblau sa paraseasca pozitia, coplesiti de multimea numarului de turci ce tabarâse pe dânsii, le veni în ajutor un batalion din al 13-[lea] de dorobanti, parte din al 14-[lea] si un batalion din al 5-[lea] de linie si goni[ra] pe vrajmas cu mare pierdere.

La acest al 2-lea atac rusii nu luara parte.

Turcii, învatati a privi pe români supusi, ascultatori, ca niste robi, nu se puteau dumiri cum de acum cei ce pareau ca sunt miei au ajuns sa fie lupi, cu care nu se puteau pune în pricina. Uitasera, vezi, pe românii lui Mihai Viteazul, pe moldovenii lui Stefan cel Mare. Aveau dreptate, saracii, ca e cam mult de atunci. Li se scurgeau ochii vrajmasilor Crucii când vedea[u] fâlfâind pe Grivita steagul românilor cu vulturul d-asupra.