Era pe la începutul anilor 70, vară, o zi toridă de duminică, peste sat coborâse toropeala, nu misca nimic, nu adia vântul, nu se mișcau crengile, doar pârâul Tutovei curgea leneș. De la șoseaua principală până în sat aveai de mers aproape un kilometru pe un drum pietruit.

Dinspre șosea se îndrepta către sat un om. Mergea încet, se oprea, se rotea, privea de la un deal spre altul, apoi iar făcea câțiva pași. Intră în sat, trecu podul și se apropia timid de căsuța albă care din loc în loc avea trasate dungi albastre cu sîneală. Bărbatul era desculț, cu pantaloni militari,de care poartă soldații iarna, un fel de ițari, cu o cămașă albă, nădușită, descheiată de sub care ieșea un maieu cândva alb, acum murdar și rupt.

Se apropie de poartă, apăsă zăvorul și în prag apăru o femeie: Pleacă de aici, nu primim cerșători, nu dăm de pomană, fugi, am bărbat rău! În spatele femeii apăru un bărbat cu fața brăzdată de cute, o față de om aprig și țipă: Pleacă, să nu viu la tine!

Bărbatul se dădu un pas în spate și timid privind peste gard, căuta ochii femeii și spuse: Sunt eu, Antochi! Bărbatul tău!

Femeia încremeni, bărbatul ei, bărbatul ei trimis la închisoare pentru că era fiu de chiaburi, apoi nu mai știuse nimic de el și se măritase. Un timp îi făcuse și pomeni, un timp. Se uită în ochii lui albaștri, tulburi și îl recunoscu! Era îmbătrânit, chel, golaș, cu picioarele pline de răni de la cât frig îndurase, de la cât umblase desculț prin colb. Se rugă de bărbatul ei, cel nou, și îl primiră în curte, îi dădură un blid de mâncare și îl lăsară să doarmă în șură.

În sat se dusese zvonul că s-a întors Antochi!

De muncă nu mai era bun, în schimb știa geografie și povestea copiilor pe uliță despre Munții Ural. Copiii nu-l luau în serios îi spunea Antochi Nebunul, unii aruncau cu pietre în el, dar el râdea prostește. Alții făceau cerc în jurul lui și îl provocau să povestească. Vorbea precipitat și nu mereu înțelegeai ce spune.

Antochi pleca uneori zile, sau săptămâni colindând satele din jur. Revenea, însă nu știa să spună pe unde fusese și copiii râdeau: Bre! Ai fost în Munții Ural?

Când era horă în sat se apropia de curtea care găzduia petrecerea și așa singurel, dincolo de gard, bătătorea pământul dansând. Uneori mai și chiuia. Oamenii se mai îndurau de el și-i mai dădeau un pahar de vin sau un codru de pâine.

Era Antochi Nebunul!

Mereu m-am întrebat, ce era în mintea lui Antochi? Resemnare? Nu cred…