Un singur caz iese din această schemă: cel al profesorului de economie politică din facultate. Era un bărbat sărit bine de cincizeci de ani, cu părut cănit. De la prima oră de curs m-a şocat: omul vorbea cu un patos suspect, îi plăcea cu adevărat să-şi ţină discursul, pe care-l comenta cu detalii subtile, cu sfaturi înţelepte, şi părea perfect integrat în materia aceea stupidă şi inutilă pe care o preda. În raport cu colegii lui de breaslă care zâmbeau pe sub mustaţă, era un eretic în naivitatea lui. La primul seminar cu el, am înţeles că gluma se-ngroaşă: omul voia să purtăm dezbateri aprinse, să citim ditamai bibliografia, să facem conspecte şi referate ample – într-un cuvânt, să punem suflet.  Lucru, evident, imposibil. Eram cu gândul în altă parte, dar ne amuza spectacolul lui. Când ne-a întrebat cine se oferă să facă un referat, toţi am tăcut stânjeniţi.  Toţi, cu excepţia colegei noastre E., care parcă se molipsise de pasiunea profesorului, iar la seminarul următor ne-a uluit cu un discurs la nivelul unui virtuoz al economiei politice marxiste.  Cum mânuia acele expresii imposibile, cum le înlănţuia! Îmi răsună şi azi în urechi felul cum pronunţa „combaterea sărăturii solului”, fiindcă era sâsâită.

Povestea s-a repetat la următoarele seminarii: numai E. se oferea să facă referate, iar discuţiile se purtau numai între ea şi profesor – pasional, aproape erotic, iar asta îmi aducea în minte duelul dintre Tristan şi Isolda din opera lui Wagner. Ba chiar, la încheierea seminarului, E. alerga după profesor prin holul facultăţii, îi punea întrebări, îi cerea bibliografie suplimentară. Altminteri, era o studentă oarecare, mai curând slăbuţă la cursurile de specialitate (adică de fizică sau matematică, fiindcă totul se întâmpla la Facultatea de Fizică), dar la economie politică strălucea, era ca o supernovă într-o galaxie stinsă demult.

Când a venit examenul de economie politică, era limpede că numai E. putea fi sigură de un zece – un zece absolut, ca acela al Nadiei Comăneci. Noi ceilalţi, apaticii, speram doar să nu picăm. Ţin şi acum minte zilele de chin (puţine, e drept) în care încercam  să-mi vâr în creier limba de lemn, şi aş fi preferat de o mie de ori să învăţ chinezeşte. La examen, m-am nimerit cu E. în sală. Trăsesem biletul, nu prea aveam ce să scriu pe foaia din faţa mea, aşa că am urmărit recitalul dat de E. A fost, din nou, copleşitoare: cuvintele acelea rostite cu precizie şi siguranţă, dialogul amoros cu profesorul, completările reciproce, parantezele stufoase – artă, savantlâc, virtuozitate. Iar la urmă, când profesorul a zis cu o voce uşor sugrumată „Nota 9”, toţi cei din sală am înlemnit. N-am reuşit niciodată să pricep ce s-a petrecut de fapt atunci. Fusese impecabilă, fusese perfectă. Nadia Comăneci. În plus, pusese suflet. Tot sufletul. Singura explicaţie cât de cât plauzibilă e că profesorul a căzut victimă unui soi de complex de vinovăţie erotică şi că încerca să mascheze o relaţie pesemne celebră în toată facultatea.

Eu am smuls un opt izbăvitor şi, când am ieşit din sală, i-am găsit discutând aprins pe colegii care aşteptau să intre la examen. „Ce s-a întâmplat?” i-am întrebat? „Dacă ai fi auzit-o pe E.! A tras nişte înjurături de mamă! Răsuna tot holul!” (V.Z.)   [pag. 240-241]