Mă trezesc greu, e dimineaţă, 18 decembrie. Nu pot spune că deschid ochii, mai degrabă deschid pe jumătate ochiul sănătos – în cazul celuilalt nu se pune problema. Medicul care conduce vizita, fiind un om dedicat muncii lui, ne cercetează pe toţi fără să se obosească şi face remarci liniştitoare, din care îţi poţi imagina orice.
-      Mamaie, acum am scos-o şi n-o să te mai supere. Doar dacă
nu cumva o să-ţi crească alta.
          Mă întorc puţin să văd reacţia bătrânei. Nu are una, e inertă. După cum arată, o mână de om, mă întreb dacă chiar au avut ce să scoată din ea. Se opreşte o clipă la patul meu, dă din cap incredul, apoi o ia spre uşă:
-      Fie ai avut zile, fie ai capul foarte tare, strigă el mândru, ca un
om cu datoria împlinită. N-aveţi nici pe dracu’, zice peste umăr, ieşind, dar o să mai staţi o vreme pe-aci, cred că e mai bine decât în unitate.
          Înţeleg că ultimele cuvinte ni le-a adresat nouă, mie şi lui Moise. Mă gândesc că totuşi nu e rău să ai capul ţinut la un loc de un bandaj grosolan şi chestia asta să se cheme sănătate. Probabil că medicina a evoluat de când am fost spitalizat ultima dată.

În salonul de şase paturi, doar cinci sunt ocupate. Moise e în patul din faţa mea. Există două babe şi un ţăran de vârstă incertă, 50-60 de ani, în celelalte. Sîntem într-un salon de chirurgie. Sau de interne. Sau de reanimare. E bine că n-am ajuns la morgă. Sîntem în spital, un spital civil. Am capul bandajat, faţa tumefiată, spatele mă doare în câteva locuri, nu ştiu cum se traduce asta în limbaj medical.

Aseară am ajuns cu salvarea. Amintirile sînt destul de confuze. Îmi amintesc că m-a cusut un medic micuţ (sau era înalt?) şi pleşuv (sau avea o claie dezordonată?), îmi amintesc saboţii lui albi (avea saboţi?). Îmi amintesc că am văzut cu ochiul stâng lampa pe care mi-a băgat-o în faţă, după ce a reuşit să-mi dezlipească pleoapele umflate, pe care se închegase sîngele (asta e adevărat, nu am cum să încurc aşa ceva). Apoi mi-a cusut arcada. Îmi amintesc că un craniu s-a plimbat prin faţa mea – sper din toată inima că era o radiografie. Îmi amintesc că mi-a zis că într-o săptămînă o să fiu iar bun de armată, dar dacă sîntem cuminţi ne ţine şi de Anul Nou. Îmi amintesc că nu a pomenit nimic de nici un război.

Mă ridic cu greu în capul oaselor. Babele sînt un fel de ghem, înfofolite în pături; s-au stins de ani buni, au ajuns o pereche de mumii miniaturale – dinspre ele nu răzbate nici un semn de viaţă, doar un miros suspect. În salon e rece şi umed şi un iz acru, de trupuri bolnave care încearcă cu disperare să-şi genereze propria căldură. Caloriferele sînt un decor fără utilitate, emană un frig metalic care străpunge cu uşurinţă păturile roase (seamănă foarte mult cu cele din dormitoarele militare – şi caloriferele, şi păturile). Aşa că frigul circulă de capul lui dinspre ferestrele pe care pînă la primăvară e puţin  probabbil că cineva în toate minţile se va încumeta să le deschidă. [pag. 196-197]