Toate astea au fost odată... Cu mâinile în buzunar şi gulerul de la canadiană ridicat, umblu de-o vreme fără rost. Iată, sunt lângă turn. Mă uit la el, este bej. Parcă ultima dată când l-am văzut era verde. Cică îl vopsesc tot timpul. Cum termină de vopsit la el cu o culoare, se apucă să-l vopsească din nou cu alta. Confuz, pâlpâie în mine un gând...Mă  pomenesc luând bilet....Sunt în lift. Ajuns sus, simt vântul. E puternic... Jos, Parisul pare un ocean de necuprins. Gândul mă invadează lent...Încep să caut ceva... mai sunt şi alţii pe aici. Ce caut eu nu prea există. Adică există dacă vrei cu tot dinadinsul, dar cum aş vrea eu, ca şi când ai călca alături, nu. Şi atunci renunţ, ajutat de vânt, care topeşte obsesia dementă.
         Sub mine sunt frumuseţi şi comori pe care trebuie să le vezi. Colcăie viaţa... Nu sunt decât un animal, un dobitoc ce se gândeşte cât costă aia, cât ailaltă. De ce nu pot fi ca Fane, detaşat de toate porcăriile astea? Am stat şapte zile la Paris şi n-am văzut nimic. Voi pleca acasă mai bou decât am venit, obsedat de bani, de muncă, de succes, de boală... Sunt bătrân, ochii îmi lăcrimează. Foarte curând voi deveni o jivină. Ei şi? O să-mi duc crucea ca atâţia alţii. Ce-ar fi să mă gândesc la un bilanţ? Să trag  o concluzie.
         Jean-Jean Marinescu: inginer specialist la Renault, câştigă o mie de franci pe zi.
         Doru Popescu: de când îl ştiu este un tip manierat, educat, stilat. Se va interna urgent într-o clinică particulară. „Vali, cum ajungi acasă aprinzi o lumânare  pentru mine. Nu cumva să uiţi!”
         B.: prea descurcăreaţă, prea deşteaptă, prea profitoare, prea—prea.
         Cristi Panciu: tip OK, corect, interesant, îşi iubeşte familia.
         Ştefan Iordache: personalitate de prim rang. Boier. Mare actor... Atemporal, aspaţial, egoist, megasuperstiţios, om de caracter... [...]
         Valentin Uritescu: coleric, intuitiv, mare abilitate de a prinde tonuri şi sensuri, precum şi de a le transmite. Bântuit de griji, meschin, ţăran până-n măduva oaselor, bucurându-se de o inexplicabilă simpatie din partea celor mulţi...
         Cea mai incredibilă situaţie: reuşita noastră.
         Cea mai mare surpriză: în vecinătatea turnului Eiffel, un copac înflorit.
         Cea mai tare chestie: găsesc o fisă de 100 de lei prin buzunare, observ că este aproape identică cu moneda de 5 franci, o vâr într-un automat de cafea, beau cafeaua şi primesc rest.
         Momentul cel mai special: contesa Caragea.
         Gândul cel mai persistent: ca de obicei, la ai mei, mai ales la Valeria. [pag. 92-93]