La 23 ianuarie 1959, comunicarea Tribunalului Suprem al RPR, semnată de colonelul de justiție Gheorghe Protopopescu, a ajuns la grefa închisorii Jilava. În cea care-l privește pe Vasile Voiculescu, se arată că „acest colegiu militar, prin Decizia 42 din 21 ianuarie 1959, a respins recursul declarat de numitul și l-a obligat să plătească statului  suma de 25 lei, cheltuieli de judecată”.  În celula 84 a penitenciarului Jilava, Vasile Voiculescu așteptase, cu un licăr de speranță, totuși, răspunsul la recursul depus de avocatul Vișinescu după comunicarea sentinței. Poetul s-a prăbușit în sine. Secția militară a Tribunalului Suprem nici nu băgase în seamă cererea sa de a nu-i fi confiscată și risipită biblioteca. Practic, aceasta era singura sa avere. Adunase peste 6 000 de volume, „aproape din toate domeniile spiritului – beletristică, monografii, cărți de istorie, vieți romanțate ale scriitorilor și oamenilor celebri, reproduceri de artă, cărți de medicină, filosofie și altele. Majoritatea, în limba franceză [...]. Biblioteca și-o formase prin frecventarea anticariatelor de la Vama Poștei, unde Iorga și el erau printre cei mai cunoscuți clienți”, își amintea fiul său, doctorul Radu Voiculescu, în 1993. După cum i-a mărturisit cândva lui Virgil Carianopol, poetul le păstra fie pentru că paginile lor îl marcaseră, fie pentru că unele erau legate de câte o amintire, fie pentru că aparțineau colegilor de breaslă și purtau autografele acestora. Dar totul a fost risipit. După condamnare, agenții Securității au încărcat în camioane nu doar cărțile, ci și tablourile, icoanele sau mobilierul, inclusiv biroul său masiv, o interpretare rustică a unui Biedermeyer. Puține dintre acestea s-au întors, mult mai târziu acasă, după reabilitarea juridică a poetului, cum își aminteșe același Radu Voiculescu: „Foarte puține cărți au fost recuperate de fratele meu Ionică de la Biblioteca Academiei. Cele mai multe însă s-au pierdut, fiind depozitate neadecvat, în locuri improprii conservării cărților”. Dar, între timp, poetul, stăpânul tainelor lor, plecase, la rândul său, la Domnul.                                     [pag.156-157]