Tot sub îndrumarea lui Elian am început să scriu articole în Vlăstarul. Din câte am scris eu atunci – era prin 1929 -, îmi amintesc de unul intitulat „Slavonismul în cultura română”; iar mai târziu, când eram în clasa a opta (1932), cu prilejul centenarului lui Goethe, ţin minte că am scris „Werther şi spiritul timpului său”.

Din păcate, colaborarea cu Elian n-a ţinut decât un an, el luându-şi bacalaureatul şi înscriindu-se la Litere, la secţiile de Filologie Clasică şi Bizantinologie. Nu mulţi din clasa noastră i-au fost ucenici. Eram patru, cel mult cinci, printre care Mircea Buescu, premiantul clasei, foarte citit pentru frageda-i vârstă, şi care avea să ajungă ambasador la Ankara, apoi Andrei Netzler, fiul criticului Ion Trivale, deprins şi el de-acasă cu lumea fermecată a cărţilor. Şi încă unul-doi, de al căror nume nu-mi mai amintesc.

Eu unul am putut păstra contactul cu Elian chiar şi după plecarea lui la facultate datorită faptului că locuia foarte aproape de mine, şi anume pe o stradă care da în strada Polonă, ca de altfel şi strada mea (Strada Fetii). Când am terminat liceul puteam să-l văd mai des, pentru că şi eu m-am înscris la Litere, la Română şi Filozofie. Cu excepţia unor lapsuri mari de timp, care au fost umplute cu campaniile mele de război, dar şi cu cei nouă ani de prizonierat la ruşi şi cinci ani de puşcărie în gulagul românesc, contactul meu cu el a durat până la sfârşitul vieţii lui, în 1998, când avea 88 de ani.

Nu pot spune cât de mândru am fost când în biblioteca Institutului de Bizantinologie din Paris am dat de scrierile de specialitate ale lui Alexandru Elian şi de comentariile remarcabile asupra lor ale unor nume prestigioase din domeniu.

Alexandru Elian nu era numai un „om de ştiinţă” ci şi un „om religios”. Aş putea să adaug: chiar profund religios. De aceea, în deşertul spiritual al societăţii comuniste de atunci, el s-a îndreptat către una din puţinele oaze de lumină ale acelei vremi, „Rugul aprins”. Era vorba de întâlnirile periodice ale unor intelectuali cu orientare religioasă ce aveau loc la mânăstirea Antim din Bucureşti. Securitatea i-a ţinut multă vreme sub observaţie, apoi a declanşat brusc arestările, care au lovit majoritatea participanţilor la „Rugul aprins”. Alexandru Elian a scăpat atunci de arestare ca prin urechile acului.

De altfel, el a scris multe şi pertinente studii privind Biserica Ortodoxă Română. Ca o recunoaştere a acestor „slujiri” aduse bisericii, Patriarhul Teoctist i-a acordat titlul de ipodiacon. Nu mai spun că la înmormântarea lui au slujit cele mai de vază feţe arhiereşti ale timpului.     [pag. 100-101]