Se întorseseră în lagăr şi cei slabi, cei trimişi în primăvară la colhoz unde lucraseră peste vară. Erau arşi de soare şi păreau înzdrăveniţi, munca în aer liber şi hrana mai bogară în legume proaspete îşi făcuseră efectul. Acum reveniseră la invariabila ciorbă de varză sau gogonele murate, care te umfla fără să te sature. Dar se punea problema repartizării lor la muncă, nu puteau să rămână în lagăr fără să lucreze pe undeva – raţia redusă de pâine se compensase acolo cu legumele şi fructele şterpelite, dar aici n-ar fi rezistat multă vreme cu ciorbă şi o feliuţă de pâine pe zi.  Minele nu-i mai primeau, se întorseseră destui ruşi de pe front şi din prizonierat, îi mai păstrau acolo pe deportaţii care lucrau de la început, dar nu mai aveau nevoie de forţe de muncă noi. „De ce nu ne trimit acasă, dacă nu mai suntem necesari?”, se întrebau cu toţii, dar vremea nu venise încă. Când, pe neaşteptate, se produce marea schimbare...
Minele începuseră să producă din belşug, cărbunii ieşeau din adâncul pământului în cantităţi uriaşe. Dacă minele mari, ca 1 bis şi 2 bis, aveau linii de cale ferată proprii, de la cele mai mici şi mai îndepărtate transportul se făcea cu autocamioanele până la o bază centrală, unde erau încărcate în vagoane. Trebuiau neapărat construite noi linii de cale ferată, noi linii de garaj care să uşureze transportul. Dar noi linii de cale ferată cereau noi forţe de muncă, pentru săpături, taluzări, terasamente, pentru căratul şinelor şi traverselor, pentru asamblatul liniilor. Nu se cerea cine ştie ce calificare specială, era muncă brută, trebuiau numai găsiţi oameni, cât mai mulţi oameni. Şi de unde să se poată lua atâta forţă de muncă dintr-o dată ? Din lagăr, desigur, „nemţii” erau la dispoziţie, erau mulţi şi se mulţumeau – trebuiau să se mulţumească – cu puţin, mai nimic în comparaţie cu ce ar fi costat muncitorii ruşi. Era o soluţie ideală, cel care o născocise trebuia decorat, se adresară deci conducerii lagărului...
 Într-o seară fură adunaţi în careu, lucru care nu se mai întâmplase de multă vreme. Cei sosiţi de la colhoz erau strânşi pe o latură a careului, cei din schimburile unu şi trei, care se aflau în lagăr, pe celelalte două. Aşteptau curioşi şi nerăbdători ce o să se întâmple, ce o să li se spună, poate că totuşi..., poate că venise clipa mult aşteptată... Nu îndrăzneau s-o mărturisesacă cu voce tare, dar o speranţă, o mică scânteie de speranţă încolţise în inima tuturor. Privirile erau mai vioaie, mai strălucitoare, capetele erau ridicate, o mijeală de zâmbet se citea pe chipul multora dintre ei. În sfârşit apăru comandantul lagărului, însoţit de ofiţerul cu securitatea şi cel cu organizarea muncii. Într-o clipă se făcu o tăcere mormântală, zumzetul de atunci încetă ca prin farmec. „Parcă am fi în ziua sosirii în lagăr”, gândi Jan, „doar că atunci oamenii erau desfiguraţi de groază, de deznădejde, acum după trei ani, ochii lor sunt plini de speranţă, de nădejde într-o minune care nu mai vrea să se împlinească. Dă, Doamne...” Comandantul păşi în faţă:
„Cetăţeni, ştiţi ce probleme grele se pun pentru cei care nu muncesc şi care n-au cum să-şi asigure hrana de fiece zi, deşi sunt buni lucrători şi ar vrea să muncească, ştiu asta. Dar iată că s-a ivit o rezolvare fericită: am fost solicitaţi să dăm trei sute de muncitori pentru construcţiile de căi ferate ce urmează să se realizeze în regiune...”  [pag. 295-297]