În satele maramureşene, existenţa sinagogilor şi a caselor de rugăciune era legată de numărul membrilor comunităţii şi de puterea lor economică. "(în Rona, n.n.) aveau Sinagogă, era o comunitate puternică, erau oameni care ţineau la religia lor, la tot, la etnia lor...". Pentru comunităţile mici, o cameră sau două dintr-o clădire erau transformate în locaş de rugăciuni. Astfel s-a întâmplat în Băiţa-de-sub-Codru, unde erau 6 familii de evrei. "Era o sinagogă, o cameră. Era o casă cu două camere şi într-o cameră se rugau bărbaţii, fiindcă la noi se stă separat şi într-o altă cameră erau femeile". În satele cu comunităţi foarte mici, în care nu exista casă de rugăciuni, evreii erau obligaţi să meargă până în satul vecin pentru a asista la serviciul religios: "de exemplu în Mânău, care-i între Ariniş şi Ulmeni, n-o fost mai mult de două familii, la Urminiş iară, n-o fost mai mult de 4 familii, la Tămăşeşti, de unde o fost mama, iară n-o fost mai mult de 4-5 familii. Apoi la Odeşti erau 2 familii. Veneau la sărbători, la Sinagogă, da' nu în fiecare sâmbătă. Dar la sărbători veneau. Noi aveam Sinagogă (în Ariniş), dar n-aveam rabin. În Ulmeni o fost rabinu' şi venea, da' tot la 2 săptămâni." Baia rituală era, deasemenea, o prezenţă obligatorie în oraşele mari, dar şi în localităţile cu mai puţini locuitori. "În Ariniş au avut baie comunală. Nu mergeau decât familii de evrei. Erau planificaţi pe zile, pe ore, dar nu aveau acces nici românii, nici maghiarii." [pag 64-65]