Prima oară, în 1936, a intervenit pe lângă  Manuel Azana, devenit președinte al republicii spaniole, pentru a-l convinge să  nu permită executarea de către comuniști a lui José Antonio Primo de Rivera, liderul partidului dreptei catolice, Falanga, arestat și condamnat la moarte împreună cu alți membri ai familiei sale.  Azana i-a răspuns că nu putea face nimic, el însuși fiind practic prizonierul comuniștilor.

A doua oară Elisabeth Bibescu s-a adresat premierului socialist francez, Léon Blum, vechi prieten al lui Anton, încercând să-l convingă să nu semneze revocarea ambasadorului Franței la Roma, Chambrun, vinovat în ochii lui Blum  de a nu fi reușit să-l oblige pe Mussolini să renunțe la trimiterea de ajutoare italiene generalului Franco, șeful rebeliunii naționaliste din Spania. Răspunsul lui Léon Blum nu e cunoscut, dar Chambrun a fost revocat.

A treia oară i-a trimis o scrisoare lui Eleanor Roosevelt, soția președintelui Statelor Unite, în care o ruga să obțină majorarea cotei de imigrație a evreilor germani către Statele Unite. Începuseră persecuțiile antisemite din Germania hitleristă și un număr crescând de evrei își manifestau dorința de a-și găsi adăpost peste ocean. Scrisoarea lui Elisabeth Bibescu era unul dintre multele alte proteste împotriva atitudinii puțin solidare  a unor fruntași evrei din viața publică americană.  De exemplu, președintele marii firme americane de magazine universale, Sears, Roebuck & Company, evreu, se adresase oficial senatorului Borah, alt evreu, spre a-i spune: „sper că simpatia noastră atât de naturală față de suferințele evreilor din Germania și Austria nu ne va influența spre a modifica legile noastre cu privire la cota de imigrație”. O părere cu totul consonantă cu acea a senatorului Borah însuși, care nu era favorabil relaxării cotelor de imigrație într-o perioadă în care erau și așa destui șomeri în Statele Unite. Astfel s-a ajuns la situația în care  și autoritățile americane au contribuit, chiar dacă fără voia lor, la moartea a mii de evrei în camerele de gazare naziste.

Răspunsul lui Eleanor Roosevelt către Elisabeth Bibescu nu s-a păstrat. În schimb s-a păstrat telegrama de răspuns a lui Eleanor către Martha Bibescu, care, în 1941, o va ruga să se intereseze pe lângă autoritățile sovietice de soarta unor rude poloneze ale Bibeștilor ridicate de Armata Roșie și deportate – așa se presupunea – în Siberia. Răspunsul dat de Eleanor Roosevelt a fost următorul: „Regret că nu pot face nimic. Autoritățile rusești nu au obiceiul să dea astfel de informații”.            [pag. 73-74]