Şomajul intelectual
Micul scandal de vacanţă, pe care l-au provocat săptămâna trecută pretinsele declaraţii ale domnilor Vaida şi Tilea despre un pretins „numerus clausus” confesional în şcoli, s-a terminat, după cum ştiţi, cu un comunicat oficial ce pune capăt  tuturor zvonurilor, dar deschide o altă problemă, atât de complexă aceasta, încât depăşeşte cu mult actualitatea imediată şi trecătoare.
Pentru diversele insinuări şi bănuieli lansate cu acest prilej, comunicatul oficial a avut o frază categorică: „guvernul nu înţelege să refuze nimănui instrucţia şi cultura românească”. E  lămurit.
Abandonând însă problema sub acest aspect turbulent şi neserios, comunicatul o reia sub un aspect mai grav şi mai substanţial, când afirmă intenţia de a căuta  şi de a găsi o soluţie pentru „şomajul intelectual”.
Cu ştiinţă sau fără ştiinţă, guvernul pune astfel degetul pe una din cele mai dureroase răni ale vieţii noastre de după război.
A ajuns o platitudine să vorbeşti despre tragedia generaţiilor tinere care, în aceste timpuri confuze şi bătute de toate vânturile, sunt lăsate la marginea vieţii şi în voia mizeriei. Acesta nu e un fenomen specific românesc, ci general. Pretutindeni, maşina de stat şi angrenajul social se dovedesc insuficiente şi incapabile să cuprindă în cadrul lor generaţiile noi, pe care le refuză, pentru care nu mai găsesc întrebuinţare şi cărora nu le mai pot da condiţii normale de existenţă, muncă şi creaţie.
Faptul acesta este poate o consecinţă a crizei economice - dar numai în foarte mică măsură. El exprimă mai degrabă o criză de regim, de civilizaţie, de structură socială.
O societate care nu mai are ce face cu tinerii ei este o societate virtual căzută. Acesta e cel mai sigur simptom de înţepenire şi de moarte.
Fenomenul aparţine întregului eşafodaj  social burghez – şi în această măsură noi nu suferim decât o manifestare parţială a sa. Guvernul nostru nu este, desigur, nici destul de prezumţios, nici destul de curajos pentru a-şi închipui sau a încerca să remedieze ceva în această ordine de cauze şi forţe istorice.
Dar, în cazul special al României, situaţia este agravată de anumite condiţii ce ne sunt specifice. Asupra lor se pot face şi în cadrul lor se pot încerca remedii.
Căci „şomajul intelectual” al generaţiilor tinere nu se datorează la noi numai lipsei de debuşeuri pentru muncă, ci şi exageratei invazii de diplome şi diplomaţi pe care învăţământul nostru superior o întreţine şi o încurajează an cu an. Aici nu mai este vorba de păcatele structurale  ale unei societăţi incapabile să ofere de lucru tuturor oamenilor săi, ci de dezmăţul unui sistem de învăţământ care trăieşte în vid şi produce în vid, fără nici o relaţie cu necesităţile limitate – mereu mai limitate – ale colectivităţii. Şcoala noastră, universitatea noastră lucrează cu porţile închise, după norme abstracte şi cu un randament anual disproporţionat.
Ce soluţii se pot încerca pentru a încercui, cel puţin aici, în cauzele lui parţiale, răul? Foarte multe probabil, dar, dintre toate, guvernul se opreşte la cea mai simplă.
„Prin reducerea numărului tuturor studenţilor, fără nici un fel de deosebire se va ajunge la selecţionarea dorită”.
Fraza este cam vagă, dar oricum spune destul.  „Reducerea numărului studenţilor” nu e greu de bănuit cum speră guvernul să o cucerească. Va limita desigur cifra studenţilor acceptaţi la înscrierere, iar pe toţi ceilalţi îi va elimina prin concursuri şi examene drastice.
Procedeul este expeditiv şi triumfător. Atât de triumfător, încât înaintea guvernului actual l-au mai încercat vreo trei perechi de guverne, ducând totdeauna la inevitabile şi jalnice rezultate.
În fond, ce a vrut domnul dr. Angelescu în 1925, când a instituit prin lege cel mai aspru bacalaureat din lume, ce altceva a vrut decât „reducerea numărului studenţilor”?  Şi concursurile de intrare în facultăţi, şi „anii preparatori”, şi examenele mereu  mai exigente ce rost au avut altul decât mereu aceeaşi reducere?
Rezultatul se cunoaşte. După doi ani, bacalaureatul era un simulacru  de bacalaureat. În mai puţin de doi ani examenele cele mai sălbatice se dovedeau insuficiente.
 Cuvântul, an IX, nr. 2978. 10 august 1933, pag. 1   [pag. 200-202]