Pertinenţa ultimei definiţii a intelectualului, extrem de restrictivă, a fost încă o dată demonstrată în anul 2007 – aproape sub formă de testament – de către Bronislaw Geremek, intelectual public sub totalitarism, politician efemer în timpurile democratice. Prin refuzul de a da explicaţii suplimentare, impuse de legea poloneză a lustraţiei, cu privire la raporturile sale cu fostul regim, militantul anticomunist de odinioară  a respins orice implicare în anticomunismul post comunist prin care se legitimează populismele recente din Europa centrală şi de est.
Un intelectual dizident autentic nu-şi epuizează vocaţia civică odată cu dispariţia sistemului politic împotriva căruia şi-a mobilizat gândirea şi intervenţiile publice.  Exigenţa sa rămâne întreagă chiar  şi faţă de democraţia  a cărei instalare a pregătit-o şi a celebrat-o. Faţă de democraţie ca atare şi nu faţă de cei care, instalaţi în demnităţi publice, obişnuiesc să vorbească în numele ei.
Geremek nu şi-a criticat nici preşedintele nici pe membrii parlamentului ce adoptase o lege căreia el nu înţelegea să i se supună. Poziţia sa era capabilă să discearnă tot ceea ce, în conformismul politic  postcomunist de factură populistă, contravine pasiunii pentru drepturi şi libertăţi ce-l animă în chip definitoriu pe intelectual (în cea de-a cincea accepţiune a termenului). Acesta nu contestă persoane ori personalităţi, ci patimile din care se hrăneşte adesea politica democratică în societăţile post-leniniste.
Pasiunea intelectualului militant pentru propria cauză procedează întotdeauna prin discernământ şi distanţă critică. Patima pe care politicienii o investesc în conflictele de ordin partizan se nutreşte frecvent din ignoranţă şi din proximitatea intereselor. Politicienii se arată intransigenţi faţă de politici, de vreme ce intelectualul (atunci când are un crez) doar în raport cu principiile şi cuvintele. Politicienii au valori, pentru că acestea fluctuează şi pot fi tranzacţionate. Intelectualii, în sens restrâns,  au credinţă, funcţionează sub imperativul unei transcendenţe, chiar dacă aceasta nu este una de tip religios.
După aceste clarificări, este momentul să observăm că, în România, cei care-şi asumă statutul  explicit de intelectuali de elită şi de formatori autorizaţi de opinie nu au acumulat o experienţă semnificativă de nesupunere civică şi protest politic şi nici nu s-au exersat îndelung în critica explicită şi publică a principiilor pe care s-au întemeiat  regimurile succesive  în care le-a fost dat să trăiască.  Adesea, ei sunt demnitari ai acestor regimuri sau, ca ocupaţie laterală, oameni de afaceri gratificaţi fiscal de toate guvernele.
Ei îşi răscumpără tăcerea faţă de partidul-stat de ieri şi de conducătorii acestuia printr-un patos al vociferării la adresa „clasei politice” democratice. Ei nu par să servească o cauză, în măsura în care drepturile şi libertăţile politice şi civile nu constituie  pentru ei terenul predilect de exerciţiu al gândirii. Sunt în schimb înclinaţi să incrimineze sau să aclame persoane şi o fac cu patimă şi intransigenţă. Pentru ei, cauzele sunt întotdeauna întrupate, chiar atunci când personificarea de moment nu satisface nici cele mai elementare criterii de raţionalitate.
Cum s-ar explica un asemenea fenomen?  În vreme ce politicienii sunt în mod natural atenţi la urne, intelectualii din România se dovedesc preocupaţi mai ales de cotele de audienţă şi de volumul tirajelor. Ei nu-şi afirmă identitatea împotriva curentului, cu riscul pierderii popularităţii, ci se lasă să fie duşi de curent în tăcere, cum au făcut-o înainte de 1989, fie  se străduiesc să treacă, în prezent, drept însăşi vocea autorizată a curentului. Ei vorbesc astăzi în numele unui popor masiv şi omogen ce s-ar afla necondiţionat sub responsabilitatea statului. Un stat înţeles, în cheie platonică, ca o biserică naţională laică în afara căreia nu există nici salvare pe cont propriu şi nici responsabilitate individuală. Mircea Eliade o declara în mod explicit:
„Statul este obligat să vegheze asupra vieţii spirituale a fiecărui cetăţean, statul este obligat să nu lase pe nimeni să moară, necreând. [...] Cred că aceasta înseamnă stat organic: statul ce dă putinţa fiecărui om să fie un organism viu în cadrul unui mare organism viu. A fi viu înseamnă a crea.”[pag. 248-250]