Bunelul Ştefan a venit până la poartă, unde se adunaseră vecinii şi surorile bunicii Vasilisa, care plângeau în hohote, apoi a intrat în curtea vecinului şi s-a rezemat de peretele depozitului. Când ni s-a permis să ieşim afară din casă, unde fusesem închişi, l-am văzut pe bunelul Ştefan  şi m-am pornit în fugă spre gardul care ne despărţea de vecinul moş Petru. Tot atunci s-a apropiat de gard şi bunelul, însă n-am reuşit să ne apropiem unul de celălalt, fiindcă ofiţerul care se plimba  prin curte m-a apucat de gulerul rochiţei şi m-a aruncat în mijlocul curţii, iar soldatul care stătea de pază  l-a lovit pe bunelul  cu patul armei în piept şi acesta a căzut, lovindu-se cu capul de peretele magaziei.

Şi acum îmi răsună în urechi vocea bunelului, care striga: „Unde îmi duceţi copiii?!” El, sărmanul, nu ştia că în acel moment au fost scoşi din gospodăriile lor feciorul Teodor şi fiica Maria.

Când ne-am reîntors acasă, ni s-a povestit că, de mare durere, căci într-o singură zi duşmanii îi furaseră trei copii cu familii cu tot, bunelul a decedat peste două săptămâni, iar bunica a făcut ictus cerebral şi a stat doi ani şi jumătate la pat în îngrijirea fiicei lor Olga-Elena Grigoraş, care a suferit şi ea de pe urma bolşevicilor-comunişti. Când a aflat ce se întâmplă în gospodăriile surorilor şi fratelui ei, s-a înţeles cu soţul Vasile Grigoraş, au luat cei şase copii şi s-au ascuns la mănăstirea Hâncu, unde au stat până când armata română a eliberat Basarabia, în vara anului 1941.

Revenind în sat, familia Grigoraş s-a aşezat cu traiul în casa noastră, unde fusese restaurantul, fiindcă buneii aveau şi ei alături cămăruţa lor şi lui tanti Olga îi venea mai la îndemână să-i îngrijească, deoarece erau ţintuiţi la pat. S-au gândit să redeschidă restaurantul, unde a lucrat apoi tanti Olga, iar unchiul Vasile s-a ocupat de gospodărie. La 1 septembrie 1941, copiii au urmat anul şcolar în clasele primare din sat. În 1942, feciorul Ion şi fiica Vera au fost duşi la învăţătură la liceele din Chişinău, dar n-au avut fericirea să le absolve, deoarece la începutul lunii martie 1944, împreună cu profesorii, au fost evacuaţi în România. Părinţii, de frică să nu procedeze bolşevicii la fel şi cu ei dacă vor veni, ca şi cu rudele lor, au hotărât ca toată familia să se refugieze peste Prut. Familia lor a suferit foarte mult, fugind dintr-un oraş în altul, de frică să nu-i trimită înapoi în Basarabia. În prezent, în România locuiesc numai doi veri: Vasile Grigoraş, un băiat cu suflet mare, şi Mircea, cel mai mic. Mai detaliat despre viaţa lor se poate lua cunoştinţă din cartea: „O istorie a locului şi a oamenilor din satul Ciuciuleni” de Mariana Pagu.

Acum să revin la ce s-a întâmplat cu familia mea.

Când ne-am urcat în trăsuri, am luat-o în braţe, ca de obicei, pe drăgălaşa mea Belka, dar ofiţerul cel răutăcios a înhăţat-o de blană şi a aruncat-o jos. Câinii Erlik şi Brezoi se învârteau în jurul trăsurilor şi Erlik a reuşit să sară în trăsura în care era tata. Eu, bucuroasă, credeam că Erlik va merge  cu noi, însă ofiţerul l-a pus pe tata să-l dea jos. Atunci tata i-a poruncit să coboare şi Erlik a făcut întocmai. Câinii ne-au petrecut până la poartă. Ieşind din gospădărie, trăsurile au pornit spre centrul satului, dar din urma noastră auzeam strigătul bunelului Ştefan. Când auzeam cum Erlik, Brezoi şi Belka ba lătrau, ba scheunau, mă treceau fiorii. Plângeam şi mă gândeam: ce vor face fără noi? Încă mult timp mi-a răsunat în urechi strigătul bunelului Ştefan, urletul şi scheunatul câinilor.

Bunica mai povestea că, atunci când a vrut să scoată caii din grajd ca să vină după noi la vie, aceştia nu voiau nici în ruptul capului să iasă. Atunci s-a apropiat un soldat şi, cu ajutorul lui, caii au fost scoşi şi înhămaţi la trăsură. Se pare că şi animalele presimţeau nenorocirea care ne aştepta.  [pag. 90-92]