În ultimii ani înaintea plecării mele, se mai găseau unele alimente. Făceam câteva cumpărături pentru casă şi a fost o perioadă când mă duceam să cumpăr 250 g de mezel sau de brânză, fără a specifica de care. Mereu găseam ceva, nu exact ce voiam. Carnea se găsea sub forma unor cărămizi congelate de porc sau de vită şi, în general, se mai putea face o aprovizionare corectă, bani să ai. La plecarea din ţară, în 1975, după 9 ani de lucru ajunsesem la 3250 de lei şi aveam deoparte 40.000 de lei economisiţi pentru a cumpăra o maşină.
Am vorbit despre bani fiindcă în acea perioadă nu se punea problema să mănânc la restaurant, unde mă duceam numai la „o bere”, cu prietenii. Mama îmi lăsa „au bain marie”, dejunul pe care îl mâncam singur, repede, făceam o mică siestă şi pe urmă aveam după masa şi seara liberă pentru distracţii. De multe ori nu ieşeam, citeam o carte sau mai târziu, când am avut TV, mă uitam la un film, sau mă urcam la mama şi tata, cu care despicam firul în patru.
Anii aceia au lăsat urme în „mentalul” meu. Mâncând singur la prânz, mâncam repede, obicei prost de care nu m-am debarasat. Restaurantele erau doar „pentru bogaţi”, nu eram şi nici nu râvneam. Nici astăzi restaurantele nu mă atrag, nu am răbdare să aştept  să fiu servit şi porţiile de multe ori  mi se par mici. Ce să mai vorbim de aşa-zisa „nouvelle cuisine”, unde ai în farfurie nişte mici bucăţi de „ceva”, frumos decorate, dar de pus pe o măsea!
Des, cumpăram o sticlă de vodcă, cu care mă duceam la cumnatul meu Şerban Creţoiu, sculptor, care mă aştepta cu nerăbdare ca să lase lucrul şi să trecem la lucruri mai serioase. Măcar atâta aveam bună în România, vodca poloneză sau rusească. Stolicinaia, Moskovskaia, Krepkaia, Wiborowa, Zuborowa, cea cu paiul, sau altele erau tot ce poate fi mai bun pe piaţa mondială. Apăruseră şi sticlele de rom cubanez, Havana Club, de trei categorii, dar nu am fost mare amator.
Cu Şerban, care astăzi a trecut într-o lume depărtată, am amintiri deosebite, de multe ori bahice. Nu eram niciunul foarte vorbăreţi, dar vinul „De la Moşu”, care urma vodcii, ne făcea să ne simţim bine. Şerban mi-a lipsit mult în primii ani la Paris, când eram singur şi serile erau lungi.
Am mai jucat puţin baschet şi mult bridge, având mai multe partide de diferite niveluri.
Bridge-ul era considerat un joc burghez, dar era tolerat oficial chiar în România, fiind practicat de „beizadeaua” Valentin Ceauşescu. Era un joc pasionant, care se juca la toate vîrstele de către oameni de toate valorile. Important era să joci cu oameni de valoarea ta şi care să nu fie certăreţi. Era o părere greşită să crezi că bunii jucători de bridge sunt numai oameni foarte inteligenţi. Există un talent pentru acest joc, considerat de unii chiar un sport, cu competiţiile lui. [pag. 167-168]