Dar dacă, după cum am spus mai sus, n-am nici chemarea, nici intenţia să fac aici istoricul acestui război, ţin totuşi să amintesc ceva din fizionomia Capitalei pe vremea când autorităţile se refugiau în Moldova; ceva despre ultimele lupte de oprire a înaintării armatei feldmareşalului Mackensen, care forţase Dunărea, curajoasa rezistenţă a armatei române la Bragadiru, adică la porţile Bucureştilor, unde artileria română a făcut minuni de vitejie şi aspectele vieţii bucureştene, în vremea celor doi ani de ocupaţie, la care am fost martor, ca unul ce nu m-am refugiat în Moldova, ci am petrecut aceşti doi ani în Capitală. Este drept că în primele zile ale ocupaţiei, când mareşalul Mackensen ieşea în fiecare dimineaţa călare, cu suita destul de numeroasă, afară din oraş spre Șosea, spre Chitila, spre Otopeni sau spre alte bariere ale oraşului, trecătorii aveau o atitudine foarte demnă; unii se prefăceau, când mareşalul cu suita treceau pe Calea Victoriei, că priveau vitrinele magazinelor, ca să nu fie nevoiţi să salute.