Peisajul acela divin, de lângă Daibutsu, ne îndemna să ne prelungim odihna, dar era 4 mai şi seara, la ora 19:00, eram invitaţi la Ambasada Română din Tokio, la întâlnirea cu oameni de afaceri japonezi, ocazie cu care urma să realizez şi interviul cu ambasadorul Ion Pascu despre activitatea ambasadei de răspândire a tradiţiilor româneşti în Japonia şi despre deosebirile şi asemănările dintre modul de a fi al japonezilor, al românilor şi al suedezilor, căci domnul Pascu, aşa cum am mai spus, lucrase ca ataşat cultural şi de presă în Suedia. Deci, fuga la gară!

Milioanele acelea de japonezi, care dimineaţa au plecat din Tokio şi împrejurimi spre templele din Kamakura, se întorceau acum acasă. La aşa ceva nu ne gândisem. Peronul gării din Kamakura era ticsit.  Şi toată lumea vroia să ia acelaşi tren!

Am afirmat de mai multe ori, în descrierea călătoriei noastre în Japonia, că poporul japonez este foarte disciplinat, că aşteaptă cu răbdare la cozi, că nu dă buzna, nu ia locul altuia, etc. Aceeaşi atitudine ca a japonezilor consideram că o aveau şi suedezii: disciplină şi răbdare. Sunt acum convinsă că cei mai disciplinaţi, cei mai răbdători, cei mai educaţi oameni din lume, în momente de nesiguranţă, în momente de nelinişte, în momente neobişnuite, acţionează la fel ca ceilalţi oameni de pe planeta aceasta.

Suedezii aveau să-mi confirme această părere deja în 1980, când a avut loc o grevă generală în Suedia.

În scurta perioadă de 10 zile, cât a durat greva Cele 10 zile care au zguduit Suedia, în mai 1980, magazinele nu se mai aprovizionau în tactul obişnuit, benzinăriile nu se mai alimentau cu benzină, autobuzele nu mai veneau la timp. Primele zile suedezii au avut, să zic aşa, aceeaşi atitudine de calm şi disciplină, dar după a 5-a zi deja oamenii nu mai aşteptau cu calm la coadă la autobuz, ci se înghesuiau, ba chiar se şi certau; din magazine, ale căror rafturi începuseră să se golească, cumpărau cât de mult puteau, mai ales produse de bază, îngroziţi de gândul că a doua zi nu le vor mai găsi; iar benzina era acumulată acum, în ce credeţi? În saci de plastic!

Dacă înghesuiala din trenul de dimineaţă spre Kamakura m-a surprins, acum înţelegeam clar că acea disciplină japoneză, despre care citisem, pe care o admirasem în primele 3 zile şi pe care o credeam sădită extrem de adânc în caracterul naţional japonez, avea şi altă faţă. Drumul înapoi mi-a confirmat încă o dată că noi, toţi oamenii, chiar dacă avem mici diferenţe genetice, care duc la o mică diferenţiere în comportament, cât am fi de educaţi, în situaţii limită, de stress, ne pierdem cumpătul.Mi s-a confirmat încă o dată banala concluzie că: Oamenii nu sunt perfecţi! [pag. 118-119]