Perechea regală și-a petrecut vara în doliu discret la castelul Peleș din Sinaia. Această localitate a luat în cursul anilor un avânt extraordinar, transformându-se într-o mândră colonie de vile. Regele a contribuit  și el la dezvoltarea tot mai înfloritoare a Sinaiei. Astfel, la inițiativa  și pe cheltuiala sa, biserica mânăstirii, construită în 1846, a fost complet renovată: acum, cu cupola vârstată cu aur a turlei principale, dominând cele două turle mai mici, ea privește în jos spre văile străbătute cu vuiet de Prahova, spre vilele și căsuțele cochete ale așezării. Interiorul bisericii, executat într-un bogat stil bizantin, dă la iveală o splendoare cromatică armonioasă și ornamente bine potrivite. Pe suprafețele pereților interiori de la intrarea principală apar figurile perechii regale – regele cu planul bisericii în mână, regina în veșmânt viu colorat, atingându-și cu mâna dreaptă fetița care, în rochiță albă și cu părul blond revărsat, ține mâinile împreunate pe piept.
Aproape de castelul Peleș s-a înălțat, ca reședință estivală a perechii moștenitoare a tronului, castelul Pelișor, construit în stilul renașterii germane. Această construcție, care a fost terminată în doi ani și s-a făcut după planurile și sub supravegherea arhitectului Karl Liman, se prezintă extraordinar de agreabil, având o fațadă variată cu bârne de lemn, și fiind înconjurată de verdeață. Interiorul este mobilat precum modernele sedii aristocratice englezești, totul este luminos cu o oarecare tendință spre stilul Sécession, însă fără exagerările acestuia. Multe dintre încăperi au fost amenajate exact după indicațiile prințesei Maria și împodobite de ea cu propriile ei picturi, sculpturi în lemn și broderii artistice – un aranjament ce vădește gustul ei deosebit. Din balcoanele și galeriile Pelișorului privirile îți rătăcesc fie în jos, spre îndepărtatele văi și lunci străbătute de izvoare, fie se afundă în singurătatea codrului cu brazi înalți și cu foioase fremătătoare, peste ale căror creștete își înalță vârfurile zimțate Arsa Peleșului, de unde se prăvălește, vuind și spumegând, Peleșul.
Diferite drumuri străbat masivul păduros, căruia altminteri i s-a lăsat neatinsă sublima sălbăticie. Urcând, se pătrunde în tăcerea solemnă a pădurii, și deodată, surpriză: la mulți metri deasupra solului, între brazii uriași, sprijinindu-se pe trunchiuri, se ivește o căbănuță din lemn prevăzută cu un fel de verandă îngustă. La căbănuță nu se ajunge decât pe o punte mobilă lăsată de la un turn de lemn ridicat alături. Acest refugiu pitoresc, unic în felul său, se numește „Cuibul Prințesei Maria”, fiind locul unde ea le pregătește și le oferă ceai oaspeților și rudelor ei. [pag. 313-314]