Morţi neelucidate
Paradoxal, numele celor executaţi erau cele mai popularizate atunci când ele aveau o notorietate aptă să dea opiniei publice un avertisment. Procesele criminalilor de război, ale „serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române”, al „Marii trădări naţionale” (procesul PNŢ), al „Marii Finanţe” (Pop-Bujoiu) erau stenografiate şi publicate în Scânteia sau chiar în cărţi speciale, iar, în cazul că existau pedepse cu moartea, acestea erau urmărite până la executarea lor. Existau însă şi execuţii secrete, ca aceea a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, faţă de care conducerea partidului avea o pată pe conştiinţă, trecută sub tăcere. Tot astfel, execuţiile liderilor mişcării de partizani nu erau anunţate, decât cel mult în cărţi de uz intern  ale MAI, căci regimului nu-i convenea nici să ştie cât de puternic era contestat, nici cine erau contestatarii.
Marea majoritate a „deceselor politice” era formată, însă, din acelea ale unor oameni simpli, ale căror nume n-ar fi spus mare lucru publicului, mai ales că aceştia nu erau consideraţi şi trataţi decât ca „bandiţi”. Şi cine se emoţionează de moartea unui bandit de drumul mare? Secrete au rămas până azi numele victimelor „reeducării prin tortură”. Cele de la Piteşti sunt parţial ştiute din mărturiile orale ale supravieţuitorilor, dar câţi n-au fost ucişi la Gherla, de pildă, fără să le fie cunoscute numele? Monahul ortodox Gavriil Burzo descria uciderea, de faţă cu cei din celulă, a unui preot armean care a refuzat să „cădelniţeze” cu fecale. Călăul Goiciu, directorul închisorii, ajutat de un gardian, i-a înfipt în gură o coadă de mătură până i-a ieşit prin ceafă. Numele acestui preot martir a rămas necunoscut, ca ale altor sute sau mii de victime ale sadismului temnicerilor.  Chiar şi numele deţinuţilor maltrataţi şi poate ucişi în lagărul Salcia au rămas parţial neştiute, deşi procuratura militară a făcut o anchetă, din care rezultau, însă, doar metodele de tortură folosite.
Neştiuţi vor rămâne, poate pentru totdeauna, cei morţi în anchetele sau în urma anchetelor Securităţii. Constantin Ticu Dumitescu ne-a arătat o declaraţie compusă în numele său de ofiţerul anchetator şi pe care urma să o semneze pentru conformitate. În colţul de jos al foii de hârtie dactilografiate apărea scris cu o caligrafie chinuită de bătăi „Nu semnez pentru că am fost torturat”. Ceea ce i-a atras ura sălbatecă a ofiţerului, care, ca pedeapsă, l-a torturat în continuare. Câte asemenea acte de curaj nu se vor fi întâmplat în camerele de tortură? Câţi nu vor fi murit în urma lor fără a fi înregistraţi?
Alteori, ancheta uza de metode chimice. Mai mulţi memorialişti povestesc că anchetatorul le întindea, la începutul anchetei, o ceaşcă de cafea, care – constatau apoi – le dădea o bună dispoziţie, deschisă la orice mărturisiri. Secretul consta în faptul că li se introdusese în cafea scopolamină, o substanţă euforizantă care îi făcea prea sinceri, relatând fapte pe care colegii de lot le negau. Vladimir Bukovski a confirmat într-un simpozion la Sighet că metoda fusese testată şi de psihiatrii KGB-ului în anchetele lor, ea ducând la îmbolnăvirea psihică şi chiar la moartea unor deţinuţi. Nici acolo, nici la noi, n-au rămas urme în documente.
Aceşti morţi în afara tuturor statisticilor sunt majoritari, credem noi, în cimitirul secret pe care am încercat să îl explorăm.  Dar, dacă morţile lor nu sunt elucidate dintr-un document sau altul, cercetătorul are datoria să continue cercetarea până într-o zi când „cutia neagră” a cazului va fi găsită, ca să folosim un termen din anchetele aviatice.    [pag. 31]