Mă "marcau" cărţile? Desigur. Toată viaţa m-au marcat. Dar corect e să spun că mi-au marcat vârstele vieţii. La 8 ani, Jules Verne mi-a deschis mintea către ideea de "pluralitate a lumilor". Imediat după aceea mi-a căzut în mână o carte a lui Edmondo de Amicis, Cuore. Inimă de copil. Nu-mi aduc aminte nimic din ea. Dar m-a făcut să descopăr mila, o milă sfâşietoare, insuportabilă. Țin minte doar că am citit-o toată înlăcrimat. Uneori plângeam atât de tare, încât, nemaiputând să văd literele din cauza lacrimilor, trebuia să mă opresc din citit. Poate că era o carte kitch. Dar ce importanţă are? Mi-a deschis sufletul ca pe o rană, mi-a educat mila. Poate de atunci mi-a rămas în minte gândul că suferinţa supremă este apanajul copilului şi că cel mai teribil lucru este să vezi un copil suferind. Apoi, pe la 10-11 ani, citind Ivanhoe a lui Walter Scott, şi, cam în acelaşi timp, cărţile lui Alexandre Dumas, am descoperit gustul înfruntării, idealul de vitejie al bărbatului şi ideea de erou. Iar când mi-a căzut în mână Contele de Monte Cristo am trăit patetic nedreptatea şi am simţit dulceaţa răzbunării. [pag. 60]