Din unghiul similitudinilor, lectura în paralel a celor două jurnale produce frisoane. Aşa cum Sebastian înregistra săptămână după săptămână câte o măsură – atroce sau ridicolă – antievreiască, Alice Voinescu înregistrează evenimentele – atroce sau ridicole – ale legiuirii comuniste, sovietizante. În ianuarie 1948, Alice Voinescu este demisă de la Conservatorul de Teatru din pricina, între multe altele, a poziţiei sale faţă de abdicarea forţată a regelui. În februarie este dată afară şi de la Şcoala Socială, după care notează demiterea lui Pătrăşcanu: „dispar ultimii resprezentanţi ai unui sentiment patriotic”. În iulie se face război cu statuile: „după ce au dat jos cu tancurile statuia regelui Carol, au distrus-o şi pe cea a lui Brătianu. Am crezut că mă loveşte damblaua când am văzut soclul gol şi sfărâmat”. În martie 1949, „izgonirea proprietarilor din conace s-a făcut cu o sălbăticie dezolantă [...], bestia turbată a pus stăpânire pe firea românească”. Ş.a.m.d.

Lecturile în oglindă şi puzderia de sensuri.

„A fost asasinat Armand Călinescu” exclama Sebastian la 22 septembrie 1939: „Am simţit o furie şi o ură împotriva asasinilor şi a tuturor legionarilor, încât i-aş fi  desfiinţat ca pe muşte. Trădători de ţară, imbecili furioşi, mârşavi tâmpiţi, fără creier şi fără simţire decât una de partid.”

„Vestea morţii lui Gheorghe Brătianu, a lui Taşcă, prezumţia dispariţiei altor prieteni bătrâni e foarte dureroasă. Moartea lui Gheorghe Brătianu ne loveşte crunt: era o mare nădejde a Istoriei noastre”, scrie Alice Voinescu în iulie 1955.

De altminteri, însăşi autoarea ajunge – odată cu evoluţia evenimentelor – să citească în oglindă sarabanda exceselor de la 1940 cu cele de la 1950: „Oamenii simpli încep să judece şi se reculeg, văd şi ei că la noi nu are rost comunismul. Mahalaua tot mai conştientă, opinia tot mai precisă, dar mă tem că se creează un antisemitism masiv. De data asta şi-o fac evreii singuri! Vorbii cu Vianu. E un om colosal de elegant şi bun. Un om pe care cultura l-a umanizat definitiv. Rareori unul de calitatea lui: spiritualitatea Israelului în plin cu toată generozitatea creştină” (17 februarie 1945).          [pag. 92-93]