[...] Or, Vitner era vulnerabil în toate privinţele: medic stomatolog de meserie, nu dispunea de experienţa predării şi a seminarizării şi nu avea în traistă mai nimic. Ca atare, suspiciunea şi neîncrederea subalternilor a crescut  şi mai mult după accederea sa în funcţia de şef de catedră. Oamenii nu îndrăzneau să-şi manifeste deschis sentimentele, o arătau însă indirect prin comportament şi sclipirea ironică a priviri. Spre deosebire de alţi responsabili promovaţi de Partid (era o perioadă de eliminări brutale, dar şi de ascensiuni rapide), cărora puţin le păsa de criteriile de performanţă şi de opinia celorlalţi, Vitner nu era nici cinic, nici nesimţit. El voia să fie respectat şi iubit pe bune, nu din constrîngere ori teamă. Sînt convins că acest complex al nerecunoaşterii şi nevoii de legitimare, resimţit cu atît mai dureros cu cît vanitatea îi era pe măsura insatisfacţiilor, i se datorează ebuliţia sa publicistică din jurul anului 1950. Numai că şi-a ales cît se poate de eronat ţinta. În loc să-şi ia răgazul necesar producerii unor lucrări de substanţă, ştiinţifice şi nu jurnalistice, dezbărate pe cît posibil de zgură partinică, a aruncat pe piaţă, la iuţeală, un val de broşuri de un proletcultism ţipător, inspirate de politica sectară şi dogmatică a Secţiei de Propagandă a Partidului. A încercat astfel să demonstreze influenţa clasei muncitoare în operele lui Eminescu şi Caragiale (!), să-i desfiinţeze pe E. Lovinescu şi pe G. Călinescu, al căror ascendent în mintea tinerilor nu-l lăsa să doarmă liniştit, a dat o monografie a obscurului poet cizmar D.T. Neculuţă, de tip „viaţa şi opera”, apoi o alta, a mult celebratului atunci A. Toma, şi a mai călcat în străchini cu multe alte texte penibile. În loc să-i acorde prestigiul rîvnit, toate publicaţiile acestea, superficiale, de o tristă vulgaritate, i-au răpit şi bruma de consideraţie de care dispunea. Însă foarte curînd, după moartea lui Stalin, va începe drama lui personală. De îndată ce presiunile ideologice vor cunoaşte o relativă relaxare, iar marele său protector de la Comitetul Central, Leonte Răutu, va lua distanţă încet-încet faţă de excesele primilor ani de putere şi, cu abilitatea sa cameleonică, va deveni procurorul celor ce-i executaseră cel mai fidel dispoziţiile, Vitner va intra în dizgraţie. Va asuma, fără voie, rolul de ţap ispăşitor şi va trăi o veritabilă tragedie. Defazat de rapiditatea cu care se schimbau lucrurile, se va trezi, la un moment dat, că predică în pustiu. Lovitura definitivă o va primi în 1956, cu ocazia cazului Jar. Încercarea, de altfel stîngace şi precaută, de a lua apărarea celui ce îndrăznise să-i ceară socoteală lui Dej va fi sancţionată drastic. Scos din conducerea catedrei, devenit o companie stînjenitoare, repudiat de activişti şi abandonat  de puţini săi prieteni, Vitner va continua să lucreze, însă în izolare şi anonimat. În cele din urmă va avea loc şi pentru el trezirea din somnul dogmatic. Dar ea nu va mai fi luată în serios, căci se va întîmpla prea tîrziu. Iar spre sfîrşitul carierei, tocmai cînd, debarasat de servituţi şi himere, va reuşi să producă opere din ce în ce mai apropiate de gustul său natural, cărţi decente şi uneori bune, ca, de exemplu, monografia dedicată lui Albert Camus (1968) şi Reverii pe cheiurile Senei (1981), acestea vor trece, din păcate, complet nebăgate în seamă. Ştampila de campion al proletcultismului îl va urmări toată viaţa.

În primii ani ai epocii Vitner, catedra de Literatură Romînă a funcţionat în improvizaţie, la marginea debandadei, pe care nu întotdeauna a izbutit s-o evite. Şeful catedrei nu dispunea de calităţi manageriale şi, în fond, erea puţin interesat de ceea ce se întîmpla în subordinea sa. Complet străin învăţămîntului filologic, nu avea cum (şi nici nu-şi propunea) să ne înveţe secretele meseriei. Spre norocul nostru, nu ne pisa cu ideologia, nu se amesteca în detaliile muncii fiecăruia, nici nu ne chinuia cu prea multe şedinţe. În schimb, organizaţia de bază veghea să ne îndeplinim conştiincios datoria, să ne ridicăm continuu nivelul politic şi ne ajuta să ne pierdem timpul în tot soiul de „activităţi cultural-educatice”. Din fericire, nu-i eram arondat, fiind angajat în Facultate doar cu jumătate de normă, ceea ce mă scutea de multe inutilităţi şi-mi oferea alibiuri plauzibile. În primul şi în al doilea an al noii echipe s-au depus mari eforturi, însă cu rezultate îndoielnice. Lucrurile mergeau alandala. Trăiam într-o atmosferă încinsă, de îndemnuri şi dispute pe nimicuri, de proiecte fanteziste şi politizări forţate: unul dintre colegi interpreta Punguţa cu doi bani din punctul de vedere al materialismului dialectic şi istoric; un altul îi convoca drept suport teoretic al lecţiilor sale pe toţi marii dascăli ai proletariatului, de la Marx la Gheorghiu-Dej, încît nu-i mai rămînea timp să analizeze operele din programă. Domnea, în genere, un fel de efervescenţă a aflării în treabă.[pag. 308-309]