Văzându-i deja studenţi, la Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj, Craiova şi iar Bucureşti, am înţeles că răul lor, în libertate, este, paradoxal, mult mai adânc şi nevindecabil decât răul nostru sub dictatură. Nedeţinând nimic, noi aveam totul. Având totul, ei nu deţin nimic. Noi ştiam că Partidul "e-n toate", ne moşeşte, trăieşte, gândeşte, optează şi decide pentru noi toţi. Ne "repartizează-n câmpul muncii" pe viaţă, ne însoară, ne (supra)veghează fiii şi nepoţii, ne spitalizează, ne pensionează, ne înmormântează. Stăteam fiecare, fără iluzii, la locul nostru. Am fost educaţi să trăim cât mai departe de eul şi fiinţa noastră, cât mai înspre afară. Cât mai departe de pragmatism, de respectul de sine şi tot ce ţinea de elementarul bun-simţ al micii burghezii interbelice. Și, prin urmare, cât mai branşaţi "idealist" la colectivitate, la utopia binelui social, care presupunea, nu ştiu de ce, uitarea de sine, destrămarea propriului blazon. Nu am fost educaţi vestimentar, igienic, financiar, sportiv, gastronomic şi economic. Maică-mea, de pildă, nu mi-a spus niciodată (fiindcă nu avea de unde să ştie) ce va să zică nevoia (elementară) a unui parfum bărbătesc. Pur şi simplu un bărbat parfumat făcea automat figură de homosexual. Apoi, biata de ea, nu mă chema la masă cu clopoţelul. N-avea de unde să mă-nveţe că, la cină, se vine cu haine de seară, formula ei, după o zi de muncă, fiind: ?Vino şi bagă în tine!? Niciodată calitate, măsură, rafinament, ci numai cantităţi de disperată supravieţuire: mormane de cartofi prăjiţi, doi cârnaţi, patru ochiuri, varză murată şi, la ocazii, gogoşi sau baclavale. Am umblat toată copilăria în pantaloni burlănoşi, treninguri cârpite, fesuri cu ciucur, cămăşi roase la gât şi tenişi găuriţi, total indiferent la sfintele cutume ale micii burghezii interbelice. [pag. 148-149]