Oamenii din sat l-au iubit mult pe Bolomei. Când unul avea vreo problemă, de sărăcie, de boală, Bolomei îl ajuta cum putea. Le dădea ce le trebuia. ?N-ai ce mânca ? Gheorghe ! Stan!? Și le dădea. Le dădea şi porc ca să-şi hrănească copiii. Când au venit ruşii şi era izgoana boierilor, popeştenii l-au ascuns pe Bolomei. Au fost aşa de uniţi că nimeni nu ştia unde era Bolomei sau cum a plecat de aici. Bolomei şi-a trăit ultimii ani la Bucureşti. Au murit oamenii care l-au ajutat pe Bolomei, că ţi-ar fi spus. Și cât a trăit Bolomei, popeştenii i-au adus ba o pasăre, ba carne de porc. L-am mai avut şi pe Bălancea, dar Bălancea habar n-avea de muncitorii, de oamenii pe care-i avea. Îi brusca, nu îi păsa. Era diferenţă. Asta poate să ţi-o povestească şi bunică-tu, că taica-su a fost birjarul lui Bolomei, şi Bibi, fratele lui bunică-tu, că a fost botezat Constantin de Bolomei. După plecarea lui Bolomei castelul şi moşia au rămas în paragină. Oamenii l-au furat. Acum văd că au pus schele de vreo trei ani. L-au îngrădit. De la primărie au zis că o să-l refacă, dar a rămas de pustie...[Elena Rădulescu, interviu luat de Cristina Zainea, pag. 169]