Dar nu doar istoricii generației anterioare sunt supravegheați și puși în dificultatea de a se exprima liber. Chiar și cei considerați oficiali, oficioși sau naționaliști, afiliați vizibil sistemului, de la Ștefan Pascu la Constantin Daicoviciu, de la Ioan Scurtu la Gheorghe Buzatu sunt permanent controlați, deplasările în străinătate la congrese de specialitate sau cu alte ocazii documentare lăsând urme în note informative. E cazul dosarului deschis lui Gheorghe Buzatu, din care se pot consulta fragmente on-line. Din unghiul cercetării noastre, ne interesează faptul că epurarea bibliotecilor a pus la index practic toată istoriografia României, de la B.P. Hașdeu la Mihail Kogălniceanu și de la N. Iorga la Aurel Decei, trecând prin Vasile Pârvan și N. Densușianu. Este forma cea mai virulentă de memocid, așa cum se exprimă în catalogul cărților interzise, editat de Paul Caravia sau în cel al Fondului S, editat de BCU Cluj, sub îngrijirea lui Ionuț Costea, Istvan Kiraly și Doru Radosav.
După epurarea istoriografiei României, aceasta a fost înlocuită cu un construct dogmatic, tezist și fals, textele partinice. „Aceste teze cu privire la trecutul României erau elaborate de activiștii din secția de Propagandă și Agitație sau de la Institutul de Istorie a Partidului, fiind sancționate apoi la plenare și congrese ale PMR și devenind așadar dogme. Textele de autoritate erau: „învățăturile” lui Stalin, Cursul scurt de istorie a  P.C.(b)U.S., hotărârile CC al PMR, dar și articolele și cuvântările lui Gheorghiu-Dej. De cele mai multe ori, în această perioadă de început, pentru asigurarea nivelului necesar de ideologizare a unui studiu erau preferate citatele din operele lui Stalin și apoi din cele ale lui Lenin.

La început, accentul a fost pus pe combaterea vechii istoriografii, acuzată de a fi „burghezo-reacționară”, „ruptă de mase”, „aservită Occidentului”, „antiromânească”. În octombrie 1949, Leonte Răutu a publicat un text cu un caracter exemplar, împotriva cosmopolitismului și obiectivismului burghez în științele sociale, prin care acuza întreaga cultură românească, propunând materialismul istoric.  Prin „cosmopolitism” se înțelegea „ploconirea slugarnică în fața  culturii burgheze imperialiste”. Modelul lui Răutu l-a constituit un discurs al lui Jdanov din noiembrie 1946, în care acesta cerea crearea unui „front cultural” împotriva culturii occidentale decadente, acuzând cosmopolitismul, obiectivismul și șovinismul din cultură.

Necesitatea rescrierii istoriei României în acord cu viziunea noii puteri era cerută cu insistență de către Roller, deoarece „neîntocmirea unei noi istorii a României ar fi însemnat a lăsa în mâna dușmanului de clasă o armă ideologică împotriva clasei muncitoare”. Încă de la început a fost impus manualul  unic de istorie, în care M. Roller și cei din  jurul său (Gheorghe Georgescu, Vasile Mâciu, Dumitru Tudor) au creat, conform lui Șerban Papacostea, „cea mai vastă operă de mistificare politică a trecutului românesc”, iar numele lui Roller „a devenit simbolul efortului de adaptare a trecutului românesc la imperativele ocupației sovietice și ale regimului „internaționalist” impus la conducerea României”. Manualul de Istoria României (titlu simptomatic schimbat apoi în istoria R.P.R.) a apărut în perioada 1947-1956 și a fost folosit până în anii 1961-1962. Acesta a apărut în timp record, dar Roller și echipa nu au plecat de la zero, fiind folosite documente din ilegalitate ale P.C.d R. (cu precădere  tezele Congresului al V-lea, ținut la Moscova în 1930), în care erau deja criticate unirea principatelor, Marea Unire din 1918, regimul constituțional, marile reforme democratice, monarhia, sistemul parlamentar, activitatea liderilor partidelor istorice, politica externă etc.) Toate aceste critici au apărut și în manual.

Restaurația de după 1989 a reimpus în circuitul public, în mod bizar, o  seamă din aceste teze de sorginte kominternistă.[pag. 311-312]