Interesul Siguranței față de activitatea persoanelor pomenite în documente – comuniști sau simpatizanți -, Geo Bogza, Victor Brauner, Scarlat Calimachi, Ion Călugăru, Gheorghe Dinu, Eugen Ionescu, Gherasim Luca, M.H. Maxy, Gellu Naum, Sașa Pană, Jules Perahim este strict determinat de caracterul său ilegal și provocator, pornografic. Nu pornografia sau pur și simplu erotismul exacerbat al unor texte poate fi pus în discuție aici, la atâtea decenii de la consumarea acestei experiențe sterile, fără efect literar, ci vulgaritatea inutilă, stearpă, fără altă finalitate decât una de nivelul inscripțiilor din closetele publice frecventate de homosexuali și de obsedați erotomani. E distanța dintre Flori de mucigai și Poemul pulii sau Poemul invectivă.

„Dacă v-ați întrebat ce era în capul acestor tineri, proaspăt ieșiți din adolescență, când recurgeau la astfel de gesturi performative, - peste ani Aurel Baranga încropește o bibliografie de cultură generală a acelor vremuri - : în afară de autorii avangardei române, citeau pe Eminescu, Caragiale, Urmuz, Karl Marx, Bakunin, Dante, Cervantes și Rabelais, Shakespeare, Dostoievski, Gogol, Gide, Rimbaud, Lautréamont, Char, Eluard, Crevel, Peret, Breton, se uitau la filmele Malombra (1917) al lui Carmine Gallone și la „Cântecul vieții”, un film ceh, ascultau Stravinski, Berlioz, Kurt Weill și Duke Ellington. „Nu știam mare lucru despre lume și viață – își amintește Aurel Baranga în 1977 – dar de un lucru sunt sigur: că eram tânăr, exasperat și ars de furii, că uram cu toată puterea ființei mele statul burghez, morala burgheză, familia burgheză, iubirea burgheză, și că furia mea nu era simulată.”

Pseudo-revoltatul fiu de burghez nu a urmat linia unei cariere de revoltat. Cariera de scriitor a lui Aurel Baranga nu are niciun raport cu începuturile. Ea va fi definită de minciuna organizată,  comandată din Ninge peste Ucraina, Editura Veritas (ce ironie!) și va produce ulterior piese de teatru fals eroice, Pentru fericirea poporului, Iarba rea, în colaborare cu N. Moraru, fals critice, în interiorul minusculului perimetru de libertate, acordat de Agitpropul condus de Leonte Răutu satirei realist-socialiste: Mielul turbat.

„Așa se face – va scrie Igor Mocanu – că în interiorul revistei (mai sus citate) avem primul exemplu de body art & performance, iar fotografia intitulată „Redactorii-șefi ai revistei „PULA” la lucru și înfățișând două nuduri masculine, se transformă într-un suport de arhivare a acestui performance corporal și antiburghez. Dan Gulea, în volumul Domni, tovarăși, camarazi. O evoluție a avangardei române (2007) merge chiar mai departe și afirmă că acesta ar fi punctul de început al unei revoluții sexuale nedusă până la capăt. Cert este că istoria performance-ului românesc așteaptă încă să fie scrisă ori măcar revizuită.”