Recent, a fost predată, de către C.P.T. Bucureşti, cartea tovarăşului  D.R. Popescu, Dormind pe un şarpe, pentru refacere. După trei săptămâni, autorul, refuzând să refacă 85 la sută din observaţii, a retrimis-o spre lectură.  Este vorba de pasaje în care se vorbeşte despre crimele comise în perioada colectivizării. Sora lui, redactorul Viorica Marii, spunea că tovarăşul D.R. Popescu este ferm hotărât ca, în toată opera lui, să nu cruţe nimic din crimele săvârşite în perioada socialismului feudal (perioada stalinistă) şi că el ştie, de aproape 20 de ani de când scrie, că, până când aceşti oameni  (nu numai activişti, foşti activişti, foşti ofiţeri MAI, foşti directori şi conducători de partid şi de stat la diferite nivele, până la secretarii de partid, de la sate) nu vor fi demascaţi definitiv, socialismul la noi va purta stigmatul perioadei respective.  Că el, ca om politic, înţelege multe lucruri, dar ca scriitor are un program  cu bătaie lungă: o frescă a acestei epoci la care nu renunţă. Poate schimba tactica, dar nu şi strategia şi că, în acest sens, ştie la ce se poate aştepta.

Vom observa că şi editurile se aflau în vizorul Securităţii; redactorilor sau directorilor de edituri incomozi sau doar naivi li se putea oricând reproşa că „prin funcţiile ce le deţin, facilitează publicarea unor lucrări necorespunzătoare din punct de vedere politic.” (motive invocate de Securitatea din Cluj 4 martie 1976, pentru urmărirea lui Marin Preda şi a lui Mihai Gafiţa, director şi redactor –şef la Editura Cartea Românească).  În volumul Eu, Nica şi Securitatea, scriitorul Bujor Nedelcovici surprinde relaţia dintre scriitor şi Securitate, aducând un exemplu din propria biografie, în care Securitatea se dovedea a fi mai eficientă decât editurile în relaţia cu scriitorii: „Deci, Securitatea intervenea în favoarea mea pe lângă George Bălăiţă, directorul editurii Cartea Românească, pentru a-mi publica un manuscris. Recunosc, nu m-am aşteptat la o strategie atât de subtilă, din care rezultă că Securitatea era mult mai inteligentă decât un scriitor în vederea aplanării unui conflict”. În acelaşi volum, scriitorul remarca, întrebându-se: „Este binecunoscut faptul că fiecare instituţie era supravegheată de un ofiţer de Securitate care îşi prezenta periodic rapoartele. O întrebare rămâne:  Cine era „omul de legătură” de la Cartea Românească care preda Securităţii referatele de lectură ale manuscriselor? Nu putem răspunde la întrebare, ni se pare semnificativ însă că aceste rapoarte care, de obicei, interesau instituţia cenzurii, mergeau, iată, şi la Securitate.  [pag. 310-311]