Doamna Ciupercovici ne bătea cu linia în palmă dacă ne hlizeam în bancă sau stricam aerul. Mi-a plăcut şi „la colţ”, uneori în genunchi. Astăzi nu ar fi de conceput una ca asta, îi dai peste bot şi scoţi directorul din învăţământ, dar era altă democraţie, era „populară”, cu toate că nu ştiam nimic despre tautologii. Îi păstrez o amintire duioasă, era bună la suflet, fiul ei petrecea în aceeaşi clasă şi-l caftea mai rău ca pe toţi. Cine o încasa declanşa un haz minunat. Ne punea să scriem tabla înmulţirii până la crampe în degete, aşa se face că o ştiam ca pe apă şi am ştiut-o, după aceea, mulţi ani. În rest, apa Moldovei plină de păstrăvi, lunca, staţia de montă de lângă gară, mingea de cârpă, joacă, joacă, băiete... Mă sărutam scurt în palmă şi apoi puneam mâna pe câte o coleguţă, trecând-o scurt la „pupate”. Ce fain era!...
În clasa a treia, spre durerea generală, a murit Stalin din cauză că era năduşit şi a băut apă rece, lucru cu care eram avertizaţi în fiecare zi de părinţi. Desenam, îmi plăcea să desenez şi-mi era ciudă că nu puteam să mă ating de trusa de culori Hardtmurh a tatei, ceva minunat, printre puţinele lucruri care îi rămăseseră pe unde şcolise. Mai avea şi una Richter, plină de compasuri, balustruri şi trăgătoare, o ţinea într-o husă de catifea vişinie. N-am avut acces la ele decât foarte târziu. Dar, mai ales, avea o radieră moale şi albă cum nu văzusem la nimeni. Era încuiată, nu se găseau din astea în comerţ. Un unchi a observat că ştergeam cu miez de pâine ce făceam eu pe-acolo şi hai în oraş să-ţi cumpăr o gumă. Nu vă pot spune ce bucurie am avut, o ţin minte şi azi! Radieră devărată, dacă o lingeai la un colţ, smulgea şi hârtia. Aveam un penar la care trăgeai de capac, creioane şi toc, stilou n-aveam voie că ne strica scrisul. Ar trebui să-l vedeţi pe al meu...
În clasa întâi, m-am trezit la sfârşit cu un maldăr de cărţi, luasem premiu şi am fost extrem de mirat, pentru că nici nu ştiam că se dă. După aia, presiuni părinteşti să iau cărţuliile alea an după an, de mă sastisisem. Nu ştiu de ce aveau atâta nevoie de ele. Erau cărţi la biblioteca de pe Republicii, milioane, mi-au făcut şi permis de intrare. Am dus-o aşa, premiant, până-ntr-a şasea. În anul următor eram deja în urbe, la Iaşi; un oraş urât, mi s-a părut, dar mai mare decât Câmpulungul, şi unde m-am golănit. [pag. 76-78]