Nu cred c-am să pot că vă distrez cu povestea fiecăruia, dar să mai încercăm o dată. N-am vrut să-l fac nici pe ăsta. După Cursa, m-am trezit un regizor cu potenţial, dar încă nu eram priponit în staulul nimănui. În cinematografie se lucra în echipe de regizor-scenarist. Nicolaescu şi Drăgan erau cu Titus Popovici, Mircea Moldovan cu Mihai Opriş etc. Unul scria şi ştia să bată la uşa cenzurii, celălalt filma şi morişca se învârtea cu folos. Scăpau greu numai aceia care erau în stare să-şi scrie singuri scenariile. Deocamdată eram independent şi curtat, nu vroiam să mă încurc cu vreun nătărău şi să mă bag slugă la el.  Dar insistenţele unuia erau mai mari decât toate. Lucra la o casă de filme, aranjase cu directorul şi mă înghesuia cu un scenariu  „aprobabil”, ceva cu comunişti şi ilegalişti. Nu pot, dragă, i-am spus, filmul al doilea e mai important decât primul, trebuie să mă confirme, nu pot face filme cu ilegalişti inexistenţi. Aveam la acea dată, despre ilegalişti, părerea pe care o am şi acum. Că schimbăm cum vrei tu... Aiurea, nu pot, lăsaţi-mă-n pace, vreau altceva, am scenarii, am mama bolnavă, mi-am uitat caietul acasă, chestii din astea. Nu mi-a mers, era infatigabil. Venise vremea să plec la Moscova cu Cursa. Îl dăm la aprobat cât lipseşti, zice. Nu-l dai, dom’le, îl dai numai dacă dispare orice picior de comunist din scenariu. Ştiam că peste asta nu se poate trece, era imposibil aşa că m-am dus la ruşi fluierând. Când mă întorc, îl văd fluturând dosarul în aeroport. Aprobat? Da. Fără comunişti? Fără. Nu mai aveam ce face. În acelaşi timp, mă gândeam că n-aveau cum să-mi prindă mâna, îl luam şi-l filmam fără comunişti şi aia era, le tocam banii. L-am dus acasă ca pe o pacoste şi am început să-l recitesc. Aş fi putut face din el un film  cu pistoale, pentru ca Nicolaescu să nu se simtă prea singur şi genial. Plus, îmi ziceam, un film despre ziarişti poate vorbi în  termeni adevăraţi, comparativ cu ce se întâmplă în presa românească; îmi făceam curaj. În sfârşit l-am făcut, au venit vizionările cu cenzura şi aici s-a împotmolit totul. Unde-s comuniştii?... Băgaţi comuniştii! Nu vrea regizorul. Băgaţi-i minţile-n cap! Şi m-au ameninţat cu ce le-a venit la gură, inclusiv cu divorţul veşnic de orice platou. Am invocat bugetul, fiind epuizat. Nu-i nimic, nu-i nimic, mai dăm bani... Toată lupta mea devenea absolut zadarnică. Altă ameninţare era că mă scot din joc. [pag. 121-122]