Cum se face, am întrebat clar în mai multe rânduri, că memoria colectivă din Basarabia nu iartă românilor mediocra administraţie interbelică, dar iartă ruşilor foametea cu antropofagie din anii ´46 -´47? Cum se face că deportările, asasinatele, oprimarea şi teroarea Ceka, apoi NKDV-ului, apoi a KGB-ului care au durat cincizeci de ani, au fost uitate, în vreme ce mai scurta (douăzeci de ani), şi mai îndepărtată în timp "stăpânire românească", orice s-ar spune infinit mai liberală, chiar delăsătoare, desigur, coruptă, însă doar atât, li s-a păstrat în memorie ca un traumatism de neşters? [pag 86]