Printre multele lucruri exotice care mi s-au întâmplat în viaţă, pun foarte sus, aproape de vârful înnorat al listei, pelerinajul făcut de Paşti 2011 la Muntele Athos cu Gigi Becali. Atunci am realizat coerenţa dacopatiei, cea mai barocă rătăcire colectivă a României. Atunci, reflectând la dacopatie, am început să ţes textele ce aveau să ducă la prezenta carte, ca o reflexie caleidoscopică asupra rătăcirilor româneşti de azi.

Becali, care de câte ori se duce la Athos zboară cu elicopterul peste formalităţile vamale ale Muntelui, trăgând după el o echipă de asistenţi, fotbalişti şi contabili purtători de valiză la care se răsteşte în machedoneşte, ar fi fost personajul perfect pentru trama narativă a unui film documentar despre Sfântul Munte. Sau aşa credeam atunci...

Zburam, aşadar, la Athos cu Becali. Cum? Dacă nu-i o făţărnicie să te duci acolo, ateu desăvârşit ca mine, să pupi icoane şi moaşte alături de-un nebun şi să-ţi faci cruci doar pentru a filma credinţa naivă a unui trib, cel al călugărilor, ce-ţi va rămâne străin pentru totdeauna? Ei bine, nu, câtuşi de puţin, ba chiar dimpotrivă, căci antropologul, ca şi jurnalistul, trebuie deseori să recurgă la subterfugii pentru a se strecura în circumstanţe şi ritualuri ostile şi a se asigura că se va întoarce teafăr la civilizaţie. Încolţit, întotdeauna am pupat mâna popii. Prin ţări musulmane primejdioase, Afganistan sau Cecenia, am dezvoltat, de asemenea, salutare tehnici de supravieţuire, care includ capacitatea de a recita strategic şi la comandă surate întregi din Coran.

Ajuns la Athos cu Becali, am filmat tot pelerinajul nostru pentru un documentar pe care nu-l voi realiza poate niciodată şi, făcând abstracţie de aspectul ireal al locului şi situaţiei, personajul Becali s-a dovedit fascinant în funcţia de catalizator social.

Călugării athoniţi români care se arată de o servilitate extremă faţă de „domnu’ Becali”, pe care-l învaţă despre daci (despre icoane nu mai au ce să-l înveţe). Nici nu-i de mirare: Gigi vizitează periodic ambele schituri româneşti (Prodromu şi Lacu) şi le aruncă de fiecare dată părinţilor de acolo zeci de mii de euro în cash.

Cum mi-a bodogănit un important părinte de la schitul Lacu: „Anul trecut mi-a dat Becali 20.000 de euro să fac un zid aicea, spre curte. Anul ăsta, primul lucru care m-a-ntrebat: unde-i zidul? I-am zis: - Dom’ Becali, a trebuit să plătim nişte studii de fezabilitate din banii ăia, dar el – nimic... Eh, mi-a dat acuma numai 10.000, dom’le!”

Revelator pentru starea mintală a călugărilor de la Athos  mai e şi faptul că în schiturile româneşti internetul este total interzis. Izolarea completă a călugărilor ortodocşi, nu doar geografică, dar şi culturală (similară cu cea a evreilor fundamentalişti din unele secte de hassidim), şi faptul că le este total interzis accesul la internet fac ca monarhismul ortodox să se plaseze într-o poziţie de inferioritate nu doar faţă de catolicism, dar şi faţă de islamul fundamentalist, care şi-a făcut din internet instrumentul de comunicare prin excelenţă. De unde, aşadar, să ştie călugării că în afara elucubraţiilor lui Densuşianu despre daci există şi o lingvistică autentică, resturi de limbi nedescifrate şi că lingvistica e de fapt o ştiinţă, iar nu învăţarea mecanică şi sportivă de fraze şi accente?        [pag.116-117]