Înainte de a pleca mi s-a ţinut un discurs solemn de către Kessler, care a vorbit de virtuţile mele şi mi-a oferit 200 000 de franci, într-o cutie din piele, pentru orbii mei din România, un dar, într-adevăr generos, magnific. După aceea, am plecat cu maşina, împreună cu bătrânul Kessler, spre un loc unde multe doamne din înalta societate vin să tipărească şi să pregătească toate bibliotecile pentru orbi, îi învaţă pe orbi, îi ajută, fac adevărate minuni. Apoi, am plecat cu multe din cele mai frumoase flori spre un spital îndepărtat unde era îngrijit un soldat român şi care mă chemase să vin să-l văd. Am traversat cu maşina întreg Parisul, întâi într-o direcţie greşită, apoi în cea bună, pierzând mult timp, pentru ca, în cele din urmă, să-l găsesc pe micul meu român, ar fi fost mai bine să-l fi adus pe el să mă vadă la gară! Toţi ceilalţi răniţi au fost, totuşi, încântaţi să mă vadă, şi florile mele au fost apreciate. I-am lăsat românului meu o minunată azalee roz şi apoi ne-am îndreptat spre casă tocmai la timp pentru marele prânz pe care îl dădeam. Dar, mai întâi, am primit o femeie teribilă, o anume doamnă Bagtoguglu, care se consideră foarte necăjită, persecutată şi împiedicată să-şi scoată o frumoasă carte pe care o scrisese etc., etc..., aproape spumega de supărare şi de furie, vorbind de minunata ei importanţă şi cum ea singură va reforma politica latină. M-a înnebunit aproape, grăbită cum eram şi simţind cum mi se scurg minutele preţioase, foarte preţioase, aveam atâtea de făcut. Îmi venea aproape să plâng, atât eram de hărţuită. [pag. 51]