Avocatul Victor Clonaru este o figură de prim rang a rezistenţei contra regimului totalitar, prea puţin cunoscută astăzi. Numele său este însă foarte prezent în cărţile lui Radu Mărculescu şi Nicolae Cojocaru.

Victor Clonaru a fost prizonier între 1943-1950. A avut simpatii legionare, dar nu ştiu dacă a fost legionar. Întors în ţară, este imediat arestat, fiind deţinut între 1950 şi 1954 şi între 1958 şi 1964, în lotul Radu Gyr, Puiu Atanasiu, Marin Aurel, preot Ion Ageu şi Grigore Zamfiroiu. La Canal (Capul Midia) este izolat în „baraca periculoşilor” alături de Puiu Atanasiu, Simion Giurgeca, generalul Uranilschi şi Mihai Moţa. I se deschide un dosar de urmărire informativă în 1971. După 1989 a jucat un rol important în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR) şi a fost senator PNŢCD în legislatura 1996-2000. Am avut bucuria să îl cunosc, în curtea casei noastre din Ploieşti în anul 1954, la ieşirea sa din închisoare. Memoria copilului de 12 ani păstrează amintirea unui om frumos, distins, inteligent, senin în ciuda lungii suferinţe, om care m-a fermecat recitându-mi poeme de Lucian Blaga. Pasiunea mea pentru Lucian Blaga aşa s-a născut. Din nefericire nu l-am putut reîntâlni pe Victor Clonaru după 1989. L-am reîntâlnit altfel, în iulie 2010, prin prezenţa sa iconografică la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, unde am participat la Şcoala de Vară organizată  de Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Am fost emoţionat să pot contempla la memorial două fotografii ale lui Victor Clonaru.

În toamna lui 1943, tata munceşte la un colhoz cu un grup de 20 de ofiţeri români. Sunt cazaţi în corturi. Li se dă lapte, peşte sărat şi caşa. Santinelele sunt cumsecade.

„Ne-am împrrietenit cu colhoznicii, - scrie tata - care ne îmbiau să „furăm” varză, morcovi, cartofi etc. Nu ştiam de ce ne îndemnau la aşa ceva la început! Mai târziu am aflat. Trebuia să începem noi, să fim văzuţi, întrucât de terminat, terminau ei şi fără risc!”

„Îmi amintesc – continuă tata – că, într-una din zile, santinela ce era de schimb s-a îmbătat aşa de rău încât la plecarea de pe ogoare a uitat să-şi ia arma!  I-am dat-o noi!”[pag. 152-153]