De pe o astfel de poziţie consolidată, se pare că tânăra doamnă s-a dedat la unele abuzuri în raport cu colegii şi subordonaţii, mizând, probabil, pe faptul că orice reclamaţie va fi infirmată de cele două autorităţi supreme ale vremii, Partidul şi Securitatea. La vremea aceea, după cum consemnează un referat al Serviciului Politic din Direcţia Regională a Securităţii Constanţa, unii colegi afirmau că „în PTT nu există nici director, nici sindicat, ci tov. Doicaru Melania este totul, care este soţia comandantului de Securitate”.  Ea stabilea cine urma şcoli de perfecţionare, cine era premiat şi cine sancţionat, ba a reuşit chiar să excludă din partid şi din sindicat pe o anume Elena Popescu, o colegă unanim apreciată  drept „o femeie sinceră şi curajoasă”, dar care reclama superiorilor abuzurile săvârşite.
O astfel de sesizare cu privire la neregulile de la PTT Constanţa a fost adresată, în iulie 1952 ministrului Poştelor şi Telecomunicaţiilor, nimeni altul decât „spaniolul” Valter Roman. În scurt timp, pe cale informativă, reclamaţia a ajuns de pe biroul ministrului la ... maior de securitate Doicaru, care a acţionat imediat: în 6 august 1952 reclamanta a fost ridicată de la seviciu şi adusă la sediul Securităţii unde, între orele 11 şi 15:30, s-au făcut presiuni asupra ei pentru a-şi retrage plângile. În plus, conform mărturiilor acesteia, i s-a solicitt o declaraţie că nu va vorbi niciodată de originea Melaniei Doicaru deoarece ar fi constituit un secret al statului, iar „eu dacă îl divulg voi avea de suferit rigorile legii”.
Din păcate pentru Doicaru, persoana respectivă nu s-a lăsat indimidată, înaintând o plângere către Seviciul de Informaţii al CC al PCR. Valurile stîrnite  nu au mai putut fi oprite, astfel că s-a declanşat o anchetă pe linie de partid, atât la Comitetul Municipal de Partid Constanţa, cât şi de către Direcţia Politică din cadrul Ministerului Securităţii Statului (MSS). Ca urmare, Doicaru i-a contactat pe prim-secretarul partidului al Regiunii Constanţa, dar şi pe maiorul Savenco, membru în Comisia de partid a MSS.
Mărturie asupra situaţiei delicate în care a fost pus Nicolae Doicaru stă o declaraţie olografă a acestuia din 4 ianuarie 1953, de şapte pagini. După ce expunea  amănunţit condiţiile în care a cunoscut-o pe soţia sa, Doicaru cerea partidului să lămurească situaţia ei, arătând că „în cazul că soţia mea este cea arătată de Popescu Elena, imediat mă despart de ea şi că la Partidul nostru care m-a educat şi făcut om nu pot renunţa niciodată”. Ba mai mult, se arăta gata ca, dacă interesele partidului cereau ca rezultatul verificărilor să nu-i fie comunicat, iar „interesele muncii” sale ar fi fost periclitate, „să termin deîndată cu această căsătorie”.
De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, în 9 octombrie 1952, la conducerea ministerului a ajuns o anonimă în care autorul, „în cinstea Proiectului de Constituţie, aşa cum ne învaţă Partidul”, formula o „demascare folositoare clasei muncitoare”. Mai precis, se afirma că Doicaru era „de origine ţărănească nu prea sănătoasă” şi că acesta ar fi fost voluntar în armata lui Antonescu. Cariera lui Doicaru în poliţia de siguranţă şi apoi în Securitate era prezentată critic, arătându-se că s-a înconjurat de elemente dubioase, precum cpt. Sepi Năstase, fost ofiţer de marină comercială, condamnat pentru furt, lt. Iulian Cojocaru, fost combatant pe Frontul de Est, lt. Constantinescu, fost marinar, implicat în mai multe furturi, cpt. Iulian Cojocaru, implicat în afaceri cu negustori constănţeni în 1947. Potrivit autorului anonimei, Doicaru, sprijinit de oamenii săi, îi marginaliza pe angajaţii noi ai Securităţii, pe care îi acuza că erau incapabili, că nu ştiau să scrie şi să vorbească (ceea ce se prea poate să fi fost adevărat, dat fiind nivelul de instrucţie al unor ofiţeri!), susţinînd că, în schimb, „Direcţia Generală a Securităţii nu se poate dispensa de ei, care au carte şi experienţă în materie de securitate”.  [pag. 160-162]