Teritoriile dintre Prut și Nistru, între reforme, abuzuri și o administrație precară

În primii ani de după război (ca și în cei care au urmat) Basarabia a rămas preponderent o regiune agricolă, populația urbană reprezentând aproape 13% din total, iar orașele apărute în timpul ocupației țariste erau de mici dimensiuni. Excepție făcea Chișinău, doar patruzeci de mii de locuitori din populația orașului fiind de naționalitate română. Puține orașe păreau să aibă un stil și o viață proprie: acestea erau mai degrabă centre administrative și locuri unde țăranii din acele județe făceau troc în târgurile organizate săptămânal. În general, orașele nu se bucurau de mare considerație din partea autorităților române și între reprezentanții naționalismului local: erau considerate „creații artificiale ale regimului rus”, iar traiul locuitorilor era văzut „ în contradicție cu viața  care se desfășura în satele din apropiere”. În plus, cercetările poliției române păreau să demonstraze că locuitorii rusofoni din oraș priveau cu deosebită ostilitate noile  autorități, mai ales în prima perioadă a dominației române. Mulți cetățeni, mai ales intelectualii, nu făceau nimic pentru a-și ascunde atitudinea refractară, organizând manifestări culturale cu puternic spirit antiromânesc, încercând în orice fel să mențină în viață, mai ales prin difuzarea de ziare și cărți, un filon național rus și o orientare critică evidentă față de autoritățile române. Un personaj pe care l-am întâlnit deja, geograful francez E. de Martonne, afirma cu certitudine că în orașele Basarabiei trăia aproape în exclusivitate o populație de origine evreiască (pe care omul de știință o considera cea mai ostilă față de noua administrație română) și un număr mare de ruși. Majoritatea funcționarilor, proprietarilor și nobililor proveneau din aceste grupuri. De Martonne era convins că adevăratul nucleu fundamental al populației române din Basarabia se afla „aproape exclusiv la țară” concentrat „în sate aflate la poalele dealurilor împădurite, cu viile lor, cu pomii lor fructiferi, pe câmpurile și pajiștile lor, în frumoasele case din lemn [...]”.

În plus, în perioada asupra căreia ne concentrăm, pe lângă antipatia deloc mascată a autorităților locale, a apărut și bănuiala că orașele ar fi devenit adevărate centre ale inițiativelor împotriva românilor. Adevăratul nucleu al regiunii erau considerate zonele rurale unde, printre altele, locuia majoritatea populației de etnie română. Constantin Stere spunea că „țăranii erau singura forță socială vie  a Basarabiei” și, ca urmare a reformei, rămâneau și „unica forță economică”. Nici măcar aceste cugetări nu au fost suficiente pentru a atrage atenția politicienilor și noilor administratori români, asupra eforturilor necesare pentru a transforma zonele rurale și țăranii din Basarabia în elemente care să realizeze efectiv unirea dintre regiune și restul statului român și, prin urmare, să devină cei  dintâi și cei mai convinși apărători ai noii ordini statale și politice. O reînnoire profundă a sistemului tradițional de agricultură ar fi putut deveni o metodă excelentă pentru a realiza acest obiectiv național, dar și social-economic.  Și în străinătate se răspândise convingerea că transformarea structurilor naționale și a raporturilor agrare în tot regatul român era absolut inevitabilă și că de ea depindea chiar supraviețuirea statului. [pag.157-159]