Nu vreau să sugerez sub nicio formă că oamenii din Măgura ar fi niște țărani încuiați – dimpotrivă, sunt chibzuiți și inteligenți și nu pot fi duși de nas așa ușor. Însă există încă un anume tip de inocență aici.  Majoritatea oamenilor din sat nu au călătorit niciodată în afara granițelor țării. Unii n-au ajuns niciodată până la București. Acum nu mai există restricții de călătorie, dar multe familii pur și simplu nu au bani cu care să-și permită să meargă în străinătate pentru alt scop decât la muncă. În concedii (asta DACĂ își iau concediu) pleacă de obicei o săptămână la mare – Mamaia sau Constanța, pe litoralul Mării Negre. Acele familii care au pe câte cineva care trăiește în străinătate se mai înghesuie uneori în mașină și se duc să-și viziteze rudele; iau cu ei mâncare: salam, brânză sau caș de casă, murături, pâine, bere și băuturi carbogazoase și dorm pe apucate, prin parcări sau benzinării, economisind fiecare leu posibil.
Aici, în Măgura, majoritatea căsătoriilor par făcute să dureze o veșnicie. Căsătoriile sunt parteneriate de muncă, întreprinderi familiale care necesită muncă în echipă și un continuu efort de a face unitatea familială viabilă, fie că e vorba de menținerea productivității gospodăriei, fie că e vorba de conducerea unei afaceri de familie – de cele mai multe ori, o pensiune pentru turiștii care vin să se plimbe și să admire natura și animalele sălbatice.
Uneori, însă, mai și eșuează. Pe drumul din vale, ceva mai jos de mine, Cezar s-a simțit pierdut după ce nevastă-sa și-a luat copiii și a plecat. Umbla fără rost sau doar stătea în grădina din față, paralizat de o depresie clinică și de o sumedenie de simptome fizice. Vecina lui își bătea ușor în partea dreaptă a pieptului și dădea din cap, țâțâind. „Inima”, spunea ea. „Rău”. Nu știu dacă se referea la o inimă frântă, metaforic, sau dacă vorbea de o problemă cardiacă. Oricare-ar fi fost însă, omul era o epavă și, deși nu era printre favoriții mei, era trist să vezi o umbră de om, pe care nici familia nu știa cum să-l ajute.
Rosa era cu vreo 20 de ani mai tânără decât el; când s-au căsătorit, era încă adolescentă. Era o fată osoasă, deșteaptă, cu părul negru și cu bujori în obraji, cu un zâmbet larg. Îi plăceau viața și compania celorlalți. Vorbea repede, articulat și inteligent, dar fără să vădească o educație aleasă. Măritișul cu Cezar o condamnase la izolare într-un sat îndepărtat, fără vreo slujbă în afara celei de a avea grijă de cei doi copii. Strângeau fiecare bănuț pentru băiețel, Ciprian, care avea tot soiul de dizabilități și necesita o grămadă de lucruri și de îngrijiri. În localitate avea puțini prieteni și nu avea unde să iasă; mergea doar în câte-o vizită pe la cunoștințe. Nu avea nici mașină nici bani. Și trebuie menționat că soțul ei, Cezar, nu era cel mai plăcut om din lume. Taciturn e puțin spus.
Rosa a încercat. S-a luptat cu situația asta cincisprezece ani, i-a născut pe Ciprian și pe Crina, a transformat etajul de sus al casei într-un fel de apartament cu baie și bucătărie, pentru turiști, a cumpărat un computer și a instalat internet. A făcut tot ce se putea face pentru a-și croi o viață bună, ei și familiei sale.
Familia lui Cezar trăia tot pe-acolo, prin împrejurimi, așa că el nu trebuise să facă niciun sacrificiu - toate concesiile fuseseră făcute de ea. Când am sosit eu în Măgura, Cezar – ca, de altfel, majoritatea bărbaților din sat – nu avea serviciu și se baza doar pe slujbele ocazionale pe care le găsea, în construcții, la cosit, la tăiat lemne; orice se găsea de făcut. Competiția printre săteni pentru muncile ocazionale era crâncenă, puțini având un serviciu permanent și toți fiind în căutare de muncă.
Cam la patru ani după prima mea venire aici, la poarta lui Cezar a apărut o mașină. De condus o conducea Rosa, iar acel Opel roșu a reprezentat plasa ei de siguranță, scăparea, șansa de a-și acorda  o pauză din când în când. Aici, puține femei conduc – la oraș, femeile tinere sunt șoferițe moderne, dar pe aici condusul e o treabă de bărbat. Așa că Rosa a trebuit  să ducă o luptă asiduă pentru a lua lecții de șofat, ca să-și ia permisul, și o mașină decentă. În vara următoare a șters-o, luând și copiii cu ea și lăsându-l pe Cezar să se descurce singur. Rosa și-a cumpărat un apartament în Bran, a înscris copiii la școală acolo și a început să se bucure de libertate. Branul este la 40  de minute de condus, dar pentru Cezar ar putea la fel de bine să fie și în București. [pag. 204-207]