Dormeam în camera cea mare de sus, peste drum de a Elisei şi a lui Ionel, rămasă neschimbată. Noaptea o auzisem umblând prin intrare şi la întrebarea mea, îmi spuse că arsese toată corespondenţa ei cu Ionel. „Cum, Eliza, ai putut face un astfel de lucru? Viaţa lui Ionel interesează toată ţara, dacă nu [cei de] acum,  dar generaţiile viitoare vor dori să-i cunoască toate laturile sufletului său, cea sentimentală nu este cea mai puţin interesantă. Te-ai şters din istoria lui.”  Rămase cam mortificată de această perspectivă, dar pretindea că este prea târziu. Eu cred că nu numai scrisorile ei şi ale lui Ionel le arsese, ci mai ales pe ale noastre, pe ale Ştirbeilor, memoriile lui dictate mie, Mariei Ştirbey şi altora. Cum altfel să ne explicăm dispariţia lor, cel puţin a  celor scrise după întoarcerea din Moldova?

Revenită la Bucureşti, era mai amabilă cu noi, se simţea foarte singură; întreaga ei familie o blama de înverşunarea cu care vorbea  de familia lui Barbu, cu care rupsese orice relaţii. Mie îmi spuse că nimic nu trebuie schimbat din cele stabilite de Ionel, îmi instalase din prima zi camera cea mare dând pe bibliotecă, cu camera de baie a lui Ionel alături. Era cea mai frumos mobilată din toată casa, cu mobila veche; acolo dormise regina, acolo locuia Marie Ştirbey, având alături pe sora sa, Caterina. Eliza, în ura ei faţă de Ştirbey, scoase tot ce era acolo şi îmi aşeză patul meu cel mare de nuc  de la bunica mamei, cu fotoliul ei, comoda mea de când eram copilă, oglinda de la nenea Ghiţă, un frumos dulap Bidermayer, biroul meu, în fine tot ce îmi aparţinea la Florica.

Eu, pe de altă parte, adusesem multe fotografii ale familiei şi mai ales ale tatei, mamei şi Ionel. Totul forma o cameră armonioasă, confortabilă şi conformă cu starea mea sufletească. Toată rufăria şi aşternutul erau ale mele. Convenirăm că voi avea alimentele de la fermă, iar cele cumpărate din Piteşti pe contul meu, când dânsa nu va fi acolo. În primăvară fusei în treacăt de mai multe ori.

Când ajunserăm la parastasul de un an, vrusei să mă duc din ajun la Florica, dar n-apucai să i-o cer, că, luându-mi înainte, îmi trimise răspuns să nu vin decât cu trenul oficial, căci nu are odaie să-mi dea. Eram înmărmurită, deoarece ştiam că lua cu dânsa pe noapte pe Constantin Brătianu, Fotino, Pleşca şi chiar pe popa de la Biserica Amzei. Acest procedeu mă jigni adânc, dar nu zisei o vorbă. După dureroasa slujbă însă, nu urmai pe ceilalţi, care se duceau la mese, ci plecai direct la gară, unde mă urcai în vagon. N-aveam într-adevăr nici o poftă de mâncare, dar m-aş fi dus pentru câteva ore în casă. Nezărindu-mă nicăieri, simţi urmarea purtării ei şi trimise la gară pe sora ei, Marieta Balş, să mă aducă înapoi. Mulţumii acesteia şi spusei că prefer să fiu singură. [pag. 292-293]