Am resimţit de la bun început NEC-ul, şi n-am nici o ezitare să-l resimt aşa în continuare, ca fiind locul autenticităţii mele, locul unde funcţionez normal. Restul sunt accidente istorice sau biografice. Vă amintiţi, desigur, că în textele vechi, despre cel care dobândea o dregătorie se spunea că „a căzut la mare cinste”. Pentru orice intelectual, trecerea de la bibliotecă spre demnităţile publice este, de fapt, o debarcare, o pierdere de epoleţi... Nu vreau să fiu nepoliticos cu foşti colegi, dar între o discuţie cu Madeleine Albright (femeie de altminteri agreabilă) şi cu o tacla cu dvs., prefer oricând taclaua cu dvs. Pe de altă parte, NEC-ul are ca motivaţie de subtext acea nevoie de recoagulare a vieţii intelectuale româneşti despre care vorbeam mai înainte. E vorba de a regrupa şi a dinamiza „lumea elitelor”. După părerea mea, România de după '89  s-a resimţit în chip dramatic de pe urma maltratării anterioare a elitelor. Nu mă refer la cine ştie ce elite, la cluburi selecte de vârf, e vorba de cei mai buni în toate domeniile. E vorba de elitele ţărăneşti, muncitoreşti, meşteşugăreşti, ca şi de elitele ştiinţifice şi culturale. E drept că nu e suficient ca elitele să existe; pentru a fi eficiente, ele trebuie să fie şi solidare. Or, îmi fac iluzia că solidaritatea e mai la îndemână, mai uşor de obţinut pe teren cultural decât pe teren politic. De câte ori am ieşit din cultură şi am intrat în reţeaua politicului, am simţit cum, automat, rupturile, fracturile conflictele, destrămările din jurul meu se multiplică. Orice „mariaj” politic a sfârşit prin a fi prilejul unei lungi serii de divorţuri. În ce mă priveşte, n-am fost niciodată aşa de pus în discuţie ca după '89. Până în '89, în general, pe treapta modestă pe care mă aflam, eram socotit digerabil. Sigur că am avut parte de câteva înjurături în Săptămâna, ca tot omul, dar nu pot să spun că m-am simţit sub un tir ostil. Ei bine, după '89, s-a dovedit că sunt capabil să produc iritări, alergie, chiar ură. La fel şi Liiceanu, sau Blandiana, sau alţii. Motivele de dispută au fost însă mai curând politice decât culturale. Ne-am fragmentat spiritualmente, pentru că ne-am exprimat ofensiv pe plan politic. [pag. 254-256]