Şeful gărzii, un tânăr simpatic, mă primi cu multă compătimire, când mă văzu plin de zăpadă şi tremurând de frig într-o haină aşa de subţire. Nu ştiam ce să-mi dezmorţesc întâi: urechile, mâinile sau picioarele, căci toate erau ţepene şi nu le mai simţeam. Încetul cu încetul îmi revenii în fire, mă aşezai pe patul de fier din colţul odăii, pe care mi-l oferi şeful gărzii, spunându-mi să nu mă îngrijesc de el, căci are unde să doarmă.

Aşa, zdrobit de frig şi de oboseală cum eram, nu mi-a trebuit mult până să cad într-un somn adânc şi greu, de nu m-am deşteptat decât dimineaţa târziu, în zgomotul santinelelor ce veneau de la schimb.
Afară, viscolul de peste noapte încetase, dar o ninsoare liniştită şi deasă îi luase locul, cernându-se molcom. Pe streşinile casei, pe care le zăream prin fereastra corpului de gardă, zăpada era mare şi creştea văzând cu ochii.

Şeful gărzii îmi oferi o cană de cafea neagră, care fu binevenită, dezmorţindu-mă şi încălzindu-mi stomacul, de care nu mă mai îngrijisem de mult.

Pe la orele zece, după ce-mi mai pusesem ţinuta în ordine, fui chemat sus, la generalul comandant al garnizoanei. Urcai mai multe scări şi, printr-un coridor, fui introdus în camera generalului. O cameră mare, spaţioasă şi plină de lumină. Înăuntru, mobilierul luxos îi dădea o aparenţă impunătoare. La zgomotul uşii, apare din camera vecină generalul. Un bătrân scund, cu părul alb de tot, pieptănat cu îngrijire, cu cărarea la mijloc prelungită până la spate şi cu monoclul în ochi. Ţinuta şi statura lui chipeşă încă îi dădeau înfăţişarea unui flăcău tomnatec. În căutătura lui, însă, se citeau un suflet bun şi o inimă deschisă. Îşi aruncă ochii la mine, din cadrul uşii, şi începu să mă măsoare, apropiindu-se încet şi oprindu-se în faţa mea. Cu picioarele îndepărtate unul de altul, privindu-mă mereu de sus în jos, rămase aşa câteva clipe, răsucindu-şi mustaţa albă şi mare, à la Wilhelm II.

În urma lui, intră în cameră un alt ofiţer, mai tânăr, cochet şi plin de graţii, aghiotantul lui.
-          Sprechen Sie deutsch? Mă întrebă scurt generalul.
-          Ein wenig, îi răspunsei; dar ştiu franţuzeşte mai bine, adăugai.
-          Est-ce que vous parlez français?
-          Da, în orice caz mai bine decât nemţeşte.

Generalul începu atunci să mă chestioneze, în franţuzeşte, asupra celor ce făcusem. Făcu semn apoi aghiotantului să se aşeze la masă, dictându-i declaraţia mea în nemţeşte.

Figura generalului se însenina din când în când, ascultându-mă; parcă plin de admiraţie pentru faptele mele, privea la mine cu mult interes. Îşi exprimă nedumerirea cum, în aşa scurt timp, fără să cunosc Germania, fără să ştiu bine limba şi fără să fi călătorit până acum în ţara lor, am putut parcurge o distanţă aşa de mare. Înţelesei că mă compătimeşte, că aproba gestul făcut de mine, dar că în faţa datoriei lui, nimic nu-i poate schimba purtarea faţă de mine.

Trecu în camera de alături şi vorbi la telefon cu lagărul de prizonieri din apropiere, Marienburg, cerând o gardă care să mă conducă acolo. [pag. 92-93]