Ați simțit frică în Piața Universității?

Noi eram cam săriți, așa, n-aș zice că-mi era frică. Îmi amintesc că și atunci apăreau pe margini grupuri de agitatori, de muncitori. Se produsese încă o dată ruptura tipic comunistă cu muncitorii, pe de o parte, și intelectualii, de cealaltă parte, adică cei care vor răul țării. Dar noi, studenți fiind, eram o categorie aparte. Începusem facultatea pe vremea comunistă, am văzut cum se punea problema inclusiv cu anumiți profesori. Făcusem, într-un fel, ordine în Politehnică. Ne simțeam, oarecum, stăpâni pe situație. Noi, studenții, aveam sentimentul că suntem cei care facem schimbările în țară. Țin minte că plecam, de multe ori, chiar din Regie, pe jos, ne adunam și porneam câte 20-30, așa, încolonați spre Universitate. Mai înjurau unii, alții, pentru că noi mai strigam diverse lucruri împotriva regimului. Aveam, însă, un sentiment aparte și chiar speram că, venind seară de seară în Piață, vom schimba toate lucrurile din țară, îl vom înlătura pe Iliescu.
„Unul dintre cei trei mineri a venit la mine și mi-a dat una”
Ați avut vreo confruntare directă, în iunie 1990, cu minerii?
Îmi amintesc că, în ziua când au venit minerii, chiar m-am dus în Regie, ca să iau niște cursuri de la un coleg. Erau mineri împânziți prin tot Bucureștiul, umblau în grupuri și făceau ordine, așa cum vedeau ei ordinea, prin violență. Erau pe străzi și polițiști, dar nu numai că nu reacționau în niciun fel la ceea ce făceau minerii, dar, de multe ori, veneau și-i preluau ei pe oamenii „arestați”, cum ar veni, de mineri. Și cum plecasem din Regie spre Crângași, așteptând tramvaiul 41, pe refugiu, aveam o geantă pe umăr, eram îmbrăcat în blugi și am văzut că veneau spre mine vreo trei mineri. S-au uitat la mine și unul mi-a zis: „Ești student?” I-am răspus: „Da, e vreo problemă?” Și mi-a spus: „Ne iei la mișto?” „Nu vă iau la mișto, aștept tramvaiul” i-am zis.

Și au început să strige că „voi sunteți ăia care faceți rău țării, golanii...!” A mai venit lângă noi și o babă, care a început și ea: „Da, ei sunt golanii!” Iar unul dintre cei trei mineri, care avea un fel de furtun în mână, a venit la mine și mi-a dat una. Mă uitam că venea tramvaiul, iar ăla – care abia dacă îmi ajungea la umăr – a mai venit o dată la mine, să-mi mai dea una. Și-am prins furtunul ăla și cred că m-am uitat destul de urât la el, pentru că, în momentul acela, am văzut pe fața lui o tresărire. Îi zic, „Dom’le, n-are sens, nu rezolvăm nimic așa”. Venise tramvaiul, m-am întors ca să mă urc, iar atunci mi-a dat una în spate cu furtunul. Tramvaiul a plecat, ușa s-a închis, am deschis geamul și am strigat spre el: „Mă, așchimodie, dacă te prind vreodată, te rup în bătaie!” Și a început să fugă după tramvai. M-am dus acasă, iar în seara aceea n-am fost în stare de nimic. Simțeam că nu mai e nimic de făcut în țara asta... Pe verișoara mea au prins-o și au bătut-o în holul Facultății de Arhitectură, era studență acolo în anul al III-lea. La puțin timp după momentele acelea cumplite a și plecat din țară definitiv.  [pag. 296-298]