În tot acest timp omul era ţinut nedormit, cu faţa la perete, uneori cu mâinile ridicate, sau pus în genunchi, ceasuri întregi, să frece mozaicul cu cârpa, între înjurături şi scuipături. Când demascarea nu se desfăşura pe placul celor ce o conduceau, se recurgea din nou la bătaie, la tortură fizică. Au fost puşi unii să-şi mănânce excrementele cu lingura din gamelă şi au trebuit să o facă. Și această desfăşurare a procesului degradării umane nu avea un termen la care să ştii că se va sfârşi. Ea putea continua mereu, zi şi noapte. Părea că ai scăpat într-o mlaştină în care te cufunzi continuu, că nu găseşti pe nimeni să-ţi întindă mâna, nu găseşti nici un punct de sprijin, că nu ai nici o ieşire. Omul îşi dorea moartea, dar ea nu venea. Iar chinul de a te dezbrăca de demnitatea de om, de a-ţi omorî conştiinţa, era de nesuportat. Ajuns la capătul ultimei licăriri de energie interioară, era întrebat: -Renunţi să mai fii bandit? La aceasta nu mai putea să pronunţe decât un abia perceptibil : -Da. Abia atunci era lăsat în pace. Teroarea fizică înceta, iar vocabularul devenea cel obişnuit. Ți se vorbea ca unui om. Însă simţeai că de acum va trebui să fii alt om. Va trebui la rândul tău să faci cu alţii ce au făcut ei cu tine. [pag 61-62]