Era în luna septembrie a anului  1939 când, într-o dimineaţă, am văzut cu surprindere un spectacol care m-a tulburat profund: pe strada Ştefan cel Mare (actualmente Holovna), în faţa casei noastre, se opriseră un şir nesfârşit de căruţe, trăsuri, automobile şi fel de fel de vehicule supaîncărcate care transportau mulţi oameni şi o sumedenie de bagaje. Coloana se întindea de la Grădina Publică, traversa oraşul prin Piaţa Unirii şi se scurgea pe strada Ferdinand până dincolo de Prut. Mai tîrziu aveam să aflu că oamenii care formau această coloană erau refugiaţi polonezi care fugeau din ţara lor, invadată de trupele germane şi sovietice. Începuse al Doilea Război Mondial. România permisese refugiaţilor să-i tranziteze teritoriul. Aceşti oameni primeau ajutor de la localnici şi Crucea Roşie, constând în ceai cald şi alimente.
Nu pot să închei acest episod din amintirile mele cernăuţene dinainte de primul refugiu fără să evoc figura luminoasă a prietenului tatei, coleg de liceu, Ţuţu Panaitescu, care pentru mine a fost ca un al doilea părinte şi prieten.  Mi-l amintesc din vremea când eram elev la şcoala primară din Cernăuţi. Atunci mi-a dăruit primele cărţi de căpătâi: Eminescu, Coşbuc, Alescandri, Goga, pe care le-am păstrat mult timp; astăzi au mai rămas doar o parte din ele, restul prăpădindu-se în desele peregrinări  la care au fost supuse. În decursul timpului mi-a dăruit multe cărţi, din care îmi amintesc de o serie de romane de Jules Verne, cu dedicaţia: „Lui Ţipi de la Ţuţu”, având consemnată şi data când le-am primit.  În decursul vremurilor tulburi care au urmat, l-am reîntâlnit în anii primului refugiu, la Bucureşti, când, venit în permisie de pe front, era îmbrăcat în haine militare. Ne-am întâlnit pe scările imobilului din Calea Plevnei şi m-a întrebat: „Mă mai cunoşti?... Eu sunt Ţuţu!” Au mai trecut câţiva ani şi, după evenimentele din august 1944, s-a refugiat la Podari, deoarece era căutat de siguranţă (mai tîrziu, securitate) pentru simplul motiv  că participase la războiul din răsărit, împotriva ruşilor.  După mutarea noastră la Timişoara, a reuşit să scape un timp de „ochiul vigilent” al securităţii „poporului”. S-a angajat la Fabrica de pălării, într-o funcţie modestă de funcţionar şi locuia la noi, pe strada 13 Decembrie. În acel timp mi-a dăruit impresionantul  volum Istoria literaturii române de George Călinescu, pe care l-am păstrat mult timp, la loc de cinste, în biblioteca mea.  Am fost „martor” la cumpărarea cărţii de la un anticar, cu care s-a tocmit îndelung, producându-mi adevărate emoţii până a intrat în posesia mea.
Mai târziu, eu mă aflam în armată, când Ţuţu a fost ridicat de „organe”, într-o noapte. Era anul de graţie 1950. Tata, cu toată osteneala depusă pentru a afla ce s-a întâmplat cu Ţuţu, nu a primit nicio informaţie despre soarta acestuia. Au trecut doi ani de atunci, scăpasem de armată şi locuiam în altă parte, când s-a întors Ţuţu. De la el am aflat ce a trebuit să îndure. După arestarea lui, după alte formalităţi, a fost dus la lagărul de deţinuţi Dunăre - Marea Neagră, la muncă forţată, fără a fi fost condamnat de vreo instanţă, de unde a şi fost lăsat în „libertate”  cu anumite restricţii pentru viaţa lui viitoare. Nu mai putea fi încadrat decât pe şantiere de construcţii, în afara oraşelor şi alte interdicţii. Reţin că la un moment dat a fost angajat pe un şantier din Delta Dunării, la Mahmudia. După anul 1964 i s-a ridicat interdicţia  şi s-a stabilit la Bucureşti, unde locuiau fratele său, Mircea şi sora sa, Carola. Ne-a vizitat la Timişoara, în fiecare an, de sărbători, producând bucurie în familia noastră, mai ales mie şi tatei. [pag. 52-54]